ISSN 2734 -6943

ISSN-L 2734 - 6943



ASPECTE ÎN STUDIUL PIANULUI CA DISCIPLINĂ PRINCIPALĂ ŞI SECUNDARĂ

Profesor Crăciun Petruţa Laura,

Colegiul Naţional de Arte G. Apostu, Bacău

          Parafrazându-l pe marele muzician Yehudi Menuhin: „ muzica, mai înainte de toate este în noi, este identitatea noastră, ne îndeamnă să reflectăm la faptul că pregătirea muzicală trebuie trezită şi stimulată din interior”. Nu există fiinţă omenească fără sensibilatate muzicală, s-a constatat faptul că, aptitudinea muzicală este un fenomen cu răspândire generală, cel puţin într-un grad minimal, raspândirea revenind educaţiei de profil. Muzicalitatea unui copil nu are caracter fix ci este variabilă, evoluând sub influenţa mai multor factori, testele iniţiale de sondaj, reflectând momentul respectiv, fără un verdict realizat.

          După psihologul Alexandru Roşca: „nu există oameni lipsiţi total de aptitudini muzicale, asupra cărora educaţia muzicală ar fi ineficientă”.

          După compozitorul Carl Orff: „fiecare este oarecum înzestrat, sensibil, receptiv şi capabil de progres, apt pentru educaţia muzicală”. Se observă, astfel că, aceste două opinii avizate nu fac decât să întărească ideea că muzica are chemare pentru fiecare individ în parte, fie că ulterior se va ajunge la o perfecţionare sau numai la un regim muzical de tip hobby.

          Instrumentul pian tentează foarte mulţi începători, ceea ce constituie un beneficiu pentru şcolile de muzică, de obicei când se repartizează la clasa întâi locurile la cele două instrumente pian şi vioară, cele mai multe cereri de înscriere vor fi la pian. Putem vorbi astfel de o panurie a doritorilor. De regulă, aceşti copii vin după o pregătire preşcolară pe tărâmul muzical şi uneori instrumental-pianistică. Această fază se conturează ca o bază de dezvoltare, chiar dacă nu include un sistem educaţional specializat, de cele mai multe ori, iniţierea efectuându-se la nivel particular.

           În ţara noastră încă nu există forme de organizare muzicală a învăţământului preşcolar pe nivel aptitudinal, spre deosebire de statele foarte dezvoltate economic şi evoluate social (spre exemplu Japonia), unde educaţia muzicală începe odată cu vârsta de doi ani, pentru ordonarea intelectului.

           Iniţierea instrumental pianistică la noi se recomandă a îmbrăca forma ludicului, neexistând mijloace de obligativitate şi constrângere. Copilul nu trebuie să simtă că este la un examen, nici că urmează să parcurgă un program cu un orar bine stabilit (chiar şi de 20 minute), ci el va veni la aceste întâlniri cu inima deschisă, zâmbind, fiind atras de atmosfera jovială, plastică (cu planşe, jucării, autocolante cât mai viu colorate), unde pianul este regele instrumentelor şi povestea poate continua, după imaginaţia fiecărui profesor în parte.

           Valenţele educaţionale, instrumental-pianistice se referă la şlefuirea afectivităţii, formarea caracterului, stimularea gândirii operative, a atenţiei distribuitve, a gustului penrtu frumos.

            Nici un profesor specializat nu va porni în munca de predare fără să-şi pregătească un arsenal de ţinte cu scop formativ, pozitiv.

            Pe parcursul timpului, disciplina pian principal va ocupa un spaţiu adecvat în activitatea persuasivă, direcţia primordială fiind accesul spre performanţa instrumentală (să nu rămână o direcţie ca toate celelalte). Spiritul de competiţie, pedalarea pe „călirea voinţei”, crezul studiului individual, convingerea că se poate ajunge în top sunt doar câteva obiective de atins ale profesorului de pian, ce vor fi insuflate discipolilor săi .

             Prevăzut  în planul de învăţământ cu 2 ore săptămânale pentru ciclul primar şi cu 3 ore pentru cel gimnazial şi liceal, studiul pianului principal se structurează pe aplicarea programei de specialitate (cu repertorii minimale şi maximale), adecvate vârstelor respective, adoptate şi în cazurile particulare.

             Predarea pianului principal se ridică la un standard, se urmăreşte formarea şi creşterea parametrilor tehnico-motrici evaluarea capacităţilor expresive în interpretare, stimularea imaginaţiei şi a fanteziei, perfecţionarea auzului intern şi crearea sunetului calitativ în actul performanţei instrumentale.

            Pianul auxiliar, tehnic sau complementar după toate terminologiile scriptice – este destinat studiului pentru elevii care practică un instrument principa, altul decât pianul, în unele cazuri, pentru elevii care au studiat pianul până la clasa a IV-a, din clasa a V-a optând pentru un alt instrument (de percuţie, de suflat, corzi grave).

            De regulă, orele de pian complementar sunt repartizate ca ore suplimentare pentru absolvenţii de pian principal şi incluse în norma didactică pentru absolvenţii secţiilor teoretice (pedagogie, muzicologie). Bineînţeles că, în alcătuirea planificărilor se va ţine cont de particularităţile de vârstă (cea mijlocie, elevii trecând prin etapa pre-puberală 10-12 ani, şi apoi cea puberală 12-14 ani, migrând spre vârsta adolescenţei 14-18 ani).

         Specificul predării pianului complementar constă în completarea cunoştinţelor sau a deprinderilor dobândite de elevi la instrumental de bază. Pentru cei care au învăţat să cânte pe un singur portative (cheia sol, cheia fa), violoniştii, basiştii, braciştii, violonceliştii, apariţia partiturilor pianistice îi va stimula, le va trezi curiozitatea de „a suna” la amândouă mâinle, urmărind discursul melodic şi suportul armonic în acelaşi timp, astfel se va dezvolta atenţia distributivă şi auzul armonic. Formarea superioară a unui compozitor sau muzicolog este imposibilă fără cunoştinţele pianistice dobândite pe parcursul şcolii.

         Repertoriile (conţinuturile) vor fi cele adresate începătorilor, se va urmări aplicarea obiectivelor de refeinţă în conformitate cu caracteristicile fiecărui elev. În general, nu se va insista pe anumite corecţii ale poziţiei corespunzătoare la pian, deoarece elevii se vor simţi stingheriţi şi vor avea impresia că învaţă ceva foarte dificil.

         Învăţarea notelor în cheia fa (sau chiar sol), explicarea digitaţiei pianistice corecte, a rolului mâinii stângi, respective mâinii drepte sunt doar unele direcţii spre care va tinde activitatea de predare a profesorului. Se va face apel în permanenţă la instrumental principal, la asemănările şi deosebirile de acesta. Elevul care studiază pianul complementar, va avea ocazia să cunoască treptat marile repertorii pianistice, va avea acces la descoperirea formală a construcţiilor arhitectonice ale acestora, deasemeni va începe să fie interesat de frecventarea audiţiilor la pian principal, va începe să emită propriile judecăţi de valoare în interpretarea colegilor şi nu puţin lucru, îşi va ordona studiul individual după vizualizarea partiturii generale scrise în reducţie pianistică (se are în vedere faptul că la orele de corepetiţie nu se fac astfel de gesturi  - profesorul acompaniază, elevul cântă propria partitură  fiecare în dreptul său, intrările fiind de cele mai multe ori executate mecanic!).

         Pianul complementar deschide un capitol important în drumul spre perfecţionarea artistică a celorlalţi instrumentişti prin caracterul plurivalent şi conţinutul pluridisciplinar.

BIBLIOGRAFIE:

1.         Pârvu , N. , Studii de psihologie a artei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967

2.         Pavel, V., Principii de docimologie, Editura Didactică şi Pedgogică Bucureşti, 1968

3.         Pitiş, A.; Minei, I., Teoria comportamentului pianistic, Editura Sf. Gheorghe Vechi Bucureşti, 1997

4.         Răducanu, M. D., Introducere în teoria interpretării muzicale, Editura Dan, Iaşi , 2003

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *