ISSN 2734 -6943

ISSN-L 2734 - 6943



Familia și cei șapte ani de acasă!

Prof. înv. preșcolar Bîrgoz Violeta Nadia

Școala Gimnazială Stremț /G.P.N. Stremț, Jud.Alba

“Nu naşterea ca atare te face tată, nu purtarea în pântece

te face mamă, ci buna creştere pe care o dai copiilor.”

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

      “În făurirea omului este important mai întâi nu a-l instrui, ceea ce este ceva zadarnic dacă ajunge doar o carte care merge; este nevoie sã fie crescut, educat, pentru a-l aduce la înălțimea unde nu mai sunt lucruri, ci chipurile născute din nodul divin care leagă lucrurile. Căci nu este nimic de asteptat de la lucruri dacă ele nu răsunã unele în altele, aceasta fiind singura muzicã pentru inimă.”

                                                                              (Antoine de Saint -Exupéry.Factorii educatiei)

        Educația este o preocupare a întregii societăți prin valorificarea optimă a resurselor sale materiale și umane. La realizarea educatiei contribuie familia, mediul social,școala,biserica,instituțiile culturale,mass-media si structurile asociative.

        Primul factor care contribuie mai mult la formarea decat la educația personalității umane este familia și mediul familiar. Cea mai deplină și sensibilă bucurie a vieții a unui părinte este întemeierea unei familii precum și creșterea ,educația și dezvoltarea copiilor.                                                                                                                                     

        Familia reprezintă nucleul, temelia în definirea ființei umane. Este prima școală a vieții ,având principalul rol în a-i asigura copilului mediul potrivit de viață, afecțiune, dragoste , ocrotire. Copilul ia ca și model, pentru început, părinții, aceștia având un rol esențial în dezvoltarea socială, etică, emoțională a acestuia. El este modelul, pe care copilul îl urmează.De modul cum își îndeplineste părintele rolul, depinde viitorul copilului-”Copiii vor face sau vor crede ceea ce vor face sau vor spune părinții,,imitând comportamentele acestora.”(Cucoș   2006)

        Misiunea de părinte este foarte grea, însă mulți dintre noi nu conștientizăm acest lucru. Maniera în care un părinte își educă copilul este specifică, unică, originală și își pune amprenta asupra dezvoltării copilului și în special asupra dezvoltării psihice.

        “Atunci când ne cumpărăm o mașină de spălat nouă, o primim cu instrucțiuni în paisprezece limbi. Când apare pe lume un copil, ce primim? NIMIC!”(Parent Talk-1999)

         Meseria de părinte este în același timp cea mai dificilă și cea mai ușoară meserie din lume. Dificilă, pentru că este foarte greu și obositor să reziști ritmului antrenant impus de copil ,de a avea răbdare să răspunzi întrebărilor făra număr. Este o meserie ușoară, pentru că este ușor să ordoni sarcini copilului, să-l pedepsești la cea mai mică greșeală, iar după câțiva ani să exclami cu mândrie: “Vezi, acesta este copilul meu! Datorită mie a ajuns așa!”

         “Cei șapte ani de acasă” îsi pun amprenta pe evoluția comportamentală și psihică a fiecăruia. Colaborând cu copilul, implicându-l în activitățile zilnice, învătându-l ce înseamnă să respecte și să fie respectat, acesta va fi un partener în educație, atât în familie cât și în societate.

          Prima grijă a părintelui trebuie să o reprezinte identificarea nevoilor copilului. Cunoscându-și bine copilul, părinții vor ști ce să investească în dezvoltarea lui. Următoarea grijă a părintelui ar fi aceea de implicare a copilului în forme de instruire si educare specifice caracteristicilor lui. În final, părintele trebuie să își ajute copilul să se educe și singur. Dacă copilul ajunge să fie responsabil de propria formare,înseamnă că pãrintele și-a dus la bun sfârșit misiunea.

         „Părintele bun este încrezător în copilul său și competent în măsurile pedagogice, pe care le ia în diferite situații”. (Păun, Potolea, 2002, 24)

           În zilele noastre părinții sunt foarte preocupați de modul cum să facă, pentru a crește bugetul familiei alergând de la un job la altul, de aici așa zisa “goana după bani”, în ideea ca și copilul lor să nu ducă lipsă de nimic, însă nu conștientizează faptul că, această ființă are nevoie să petreacă cât mai mult timp alături de cei care i-au dat viață. Ei trebuie să înțeleagă, că acesta trece printr-o perioadă, care va contribui la formarea lui atât din punct de vedere fizic cât și mental, că el nu înseamnă “mâine”, el înseamnă “azi’. De aceea trebuie să-i acordăm importanţa cuvenită, să-l iubim, să ne bucurăm de el, să-l apărăm de ce este nevoie şi să-i oferim sfaturi de urmat. Trăsătura esenţială a fiecărei familii trebuie să fie dragostea reciprocă, respectul între membrii acesteia. Dar noi ştim, că familia este un mediu complex, în care pot apărea situaţii foarte diferite astfel că, de multe ori între părinți relația nu este tocmai cea dorită.

        O familie veşnic frământată de tensiuni, lipsită de afecţiune, prin care membrii săi sunt mereu puşi pe ceartă, va determina în rândul copiilor apariţia unui conflict interior care poate afecta dezvoltarea psihică. Buna înţelegere, stima reciprocă, dorinţa de colaborare, simţul răspunderii, calmul sunt elemente care echilibrează raporturile dintre membrii familiei, asigură o atmosferă caldă care va echilibra psihicul copilului.

        Atât autoritatea excesivă, cât şi îngăduinţa excesivă sunt factori care vor contribui la formarea unui comportament neadecvat.

        Familia trebuie să acţioneze asupra copilului în conformitate cu posibilităţile de care dispune copilul. Acesta trebuie să simtă că este protejat, nu lăsat pradă dificultăţilor, părăsit în faţa sarcinilor, a ameninţărilor, nu trebuie să se simtă respins de familie, dar nici supraprotejat, căci în ambele cazuri el va deveni incapabil de a se distanţa de sine, va evita contactul cu realitatea şi se va refugia în lumea visării, a imaginaţiei, va stabili greu contacte cu cei de vârsta lui, va deveni pasiv. Astfel, copiii ce ar putea şi ar trebui să înflorească ca nişte flori, să însenineze viaţa şi oamenii cu surâsul lor, păşesc pe un drum greşit.

         Iată câteva greșeli pe care părinții le fac și ar fi bine sa fie evitate:

         Corecţia în public duce la umilinţe, traume şi alte complexe, paralizează inteligenţa, scade interesul de sine şi duce la teama de a-şi exprima propriile idei.

          Autoritatea cu agresivitate- când se reacţionează cu violenţă, se impune o autoritate care sufocă raţiunea celor mici.

         Critica excesivă - părinţii sunt preocupaţi de viitorul copiilor lor, încât nu le permit să facă greşeli sau excese. Nu-i lasă să se joace pentru că se pot murdări sau fac dezordine. Tot timpul îi compară cu alţi copii cuminţi, ascultători, deştepţi. Nu trebuie să uităm că fiecare copil este unic şi nu trebuie comparat cu alţii. Comparaţia nu-i stimulează, dimpotrivă îi umileşte.

         Pedeapsa la furie fără explicaţii- când copilul greşeşte trebuie discutate cauzele greşelii. Se spune, că nu trebuie pedepsiţi copiii atunci când suntem nervoşi, că în primele 30 de secunde de furie nu se gândeşte.

          Încălcarea cuvântului- este bine să ne ţinem promisiunea dată, chiar dacă copiii fac o criză. Dacă greşim este bine să ne cerem şi noi scuze.

          Distrugerea viselor şi a speranţelor- oricâte greşeli ar face un copil, el trebuie să primească îmbrăţişările şi încurajările părinţilor. Să ne ferim de cuvintele: „Nu vei face nimic în viaţă!Vei fi un ratat!”

          Din cele menționate până aici ne dăm seama de rolul, pe care îl are educația în familie, în formarea și dezvoltarea copiilor. De aceea mai târziu, de multe ori, se spune că au sau nu au cei 7 ani de acasă.

Copiii învaţă ceea ce trăiesc !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *