ISSN 2734 -6943

ISSN-L 2734 - 6943



Paradigma comunicării – Studiu de specialitate

PROFESOR OANCEA ALIDA-CLAUDIA

SCOALA GIMNAZIALA LUNCOIU DE JOS

Comunicarea reprezintă un proces prin care A trimite un mesaj lui B, mesaj care are un efect asupra acestuia. Reprezintă un proces de negociere şi schimb de semnificaţie, în care mesajele, persoanele determinate cultural şi „realitatea” interacţionează astfel încât să se producă înţelegerea. Sistemele de semnificaţii, fie ca limbaj, fie ca structuri asemănătoare unui limbaj, au toate aceleaşi caracteristici: înţelesul nu este un rezultat al unor proprietăţi intrinseci ale semnelor sau cuvintelor individuale, ci al relaţiilor sistemice dintre diferitele elemente; limbajul nu este ceva empiric, ci o capacitate socială; indivizii nu sunt sursa limbajului, ci produsul acestuia – limbajul se gândeşte pe sine, ca atare, în indivizi. Limbajul scapă întotdeauna voinţei individuale şi celei sociale, limbajul articulat reprezentând cel mai evoluat sistem de semnificaţii. Problema apariţiei limbajului rămâne încă actuală şi incomplet elucidată, deşi numeroasele cercetări antropologice au emis ipoteze pertinente. Datorită caracterului său imaterial, limba nu a lăsat urme, astfel că cercetările se pot baza doar pe observaţii privind dezvoltarea anatomo-fiziologică a strămoşilor noştri sau pe studierea unor trăsături pe care le-am moştenit şi care sunt posibil de urmărit în timp.

Semnele şi semnalele folosite de pre-hominizi şi probabil de hominizii de dinainte de oamenii CroMagnon au permis înţelegerea la un nivel din ce în ce mai evoluat, dar insuficient pentru a transmite seturi mai lungi de informaţii. Ei au evoluat material, confecţionându-şi unelte tot mai eficiente, folosind focul, organizându-se, dar până la apariţia limbajului nu putea fi vorba de evoluţie culturală. Pe de altă parte, s-a constatat că primii oameni nu vorbeau, pentru că, fizic, erau incapabili s-o facă. Abia atunci când au putut să vorbească au reuşit să transmită generaţiilor următoare nu numai secretele confecţionării uneltelor şi obţinerii hranei, ci şi informaţii privind viaţa, obiceiurile, legendele, miturile create în sânul comunităţii. Din acest moment se poate vorbi de o evoluţie cu adevărat rapidă a societăţii umane. Şi aceasta deoarece fusese depăşit pragul limitelor de comunicare şi totodată al limitării abilităţilor de a gândi şi a inova.

Jared Diamond, fiziolog american, în cartea sa „The Third Chimpanzee. The Evolution and Future of the Human Animal” , în capitolul „Punţi către limbajul uman” (Bridges to Human Language, 141-166), comentând observaţiile sale asupra „verveţilor”, o specie de maimuţe din Noua Zeelandă, confirmă faptul că deosebirea dintre modul de comunicare uman şi al verveţilor este de natură structurală, semnele şi semnalele utilizate de aceştia rămânând la nivelul indicial, fără a se constitui într-o gramatică şi o sintaxă aşa cum se întâmplă în limbajul uman. Aceasta nu înseamnă că unele dintre semnalele utilizate de verveţi nu pot fi considerate adevărate sintagme, foarte simple şi absolut necesare, utilizate cu succes de animale pentru a comunica şi pentru a-şi perpetua în acest mod specia. Apropiind observaţiile sale de cele ale lui Derek Bickerton, Diamond consideră că limbajul uman a putut apărea ca un salt de la o posibilitate comunicaţională primară.

Comunicarea văzută ca o transmitere de informaţii de la o sursă la o destinaţie, folosind un cod şi un canal, devine o simplă schemă în afara considerării tuturor componentelor care fac posibilă realizarea efectivă a acesteia. Comunicarea verbală este acceptată drept cea mai simplă modalitate de interacţiune umană, datorită în special, flexibilităţii codului lingvistic ca instrument fundamental. Ea este în acelaşi timp cel mai complex, dinamic şi eficient proces prin care oamenii pot evolua social şi cultural, afectiv şi raţional. În ceea ce priveşte relaţia dintre cultură şi comunicare, Jean Caune afirmă că actele de comunicare şi expresiile culturale s-au transformat în instrumente de intervenţie socială, comunicarea şi cultura fiind două noţiuni în oglindă. „Oglindirea reciprocă dă naştere unei duble reflecţii: concepţia despre limbaj dă naştere discuţiei despre noţiunea de cultură, iar punctele de vedere teoretice asupra culturii definesc o apropiere faţă de înţelegerea modurilor de comunicare”. (Caune 2000: 22) Prin limbă, principal mijloc de comunicare, individul şi societatea se determină reciproc; prin actualizarea limbajului prin vorbire, se instituie societatea şi realitatea imaginară a individului.

Comunicarea este necesarmente interpersonală, presupunând interacţiunea comunicaţională între minimum două persoane, chiar în ipostaza de dublare a eului, cum se întâmplă în monolog. Principiul dialogic al limbajului impune regula, determinând o construcţie specială a schemei de comunicare, unde sursa şi destinaţia reprezintă universuri distincte de o mare complexitate. Ele intră în relaţie într-un mod special, influenţând şi fiind influenţate de toţi ceilalţi factori care completează schema. Referenţii, codul şi, în ultimă instanţă, mesajul, ca intenţie şi realizare, ies din lumea obiectivă şi se subiectivează în momentul în care devin comune vorbitorilor. Subiectivarea însă reprezintă ea însăşi un proces deosebit de complex datorită aspectelor de factură psihologică, socială, general-umană care intervin. Aşa se face că uneori comunicarea interpersonală nu-şi mai îndeplineşte rolul de transmitere a informaţiilor, ci susţine doar contacte interpersonale, asigurând echilibrul social. Alteori ea este riscantă, datorită discrepanţei dintre intenţia comunicaţională, pe de o parte, şi codajul insuficient şi/sau decodajul incorect, pe de alta.

Marile probleme ale comunicării derivă şi din faptul că procesul însuşi este interpretat diferit. Vorbim de comunicare doar atunci când ne raportăm la comunicarea prin limbaj? Sau comunicare este, de fapt, tot ce se petrece în relaţiile interumane? Pornind de aici se poate pune problema posibilităţii sau imposibilităţii comunicării integrale, şi aceasta având în vedere chiar structura expresiei lingvistice, care poate fi aparent receptată şi acceptată la nivelul de suprafaţă al expresiei, dar care, la nivelul structurii de adâncime poate fi receptată, dar poate să nu fie acceptată. Lucrul acesta se datorează modului în care este percepută vorbirea, ca acţiune reciprocă ce presupune inevitabil impulsul de a reacţiona, de a polemiza al interlocutorului, moment în care se pune problema forţei de argumentare şi a adecvării mijloacelor de exprimare, niciodată îndeajuns de suprapuse. („A vorbi înseamnă a acţiona asupra altuia.” spunea Ch. Bally). Această nonidentitate a celor două componente a dus la numeroase interpretări negativiste ale posibilităţii de comunicare.

Caracterul bivalent al procesului de comunicare, derivat din raportul limbă/gândire, care presupune existenţa unei expresii reale şi a unei expresii virtuale, fiecare cu forme şi conţinuturi specifice, conduce spre ideea unei opţiuni pe care se bazează comunicarea. Şt. Munteanu arată că „există întotdeauna un stoc de informaţii potenţiale ce se pierd prin faptul că nu am optat pentru ele” (un substrat virtual al limbii care susţine actele noastre de limbaj şi decide în privinţa alternativei; nişte curenţi subterani pe sub înţelesurile clare şi proprii ale cuvintelor). Într-o altă accepţiune incomunicabilitatea nu trebuie privită dintr-o perspectivă dramatică, deoarece pare să fie vorba nu de incomunicabilitate, ci de o comunicare relativă şi aceasta pentru că, în ultimă instanţă, a comunica înseamnă „a fi în lume”, „a fi cu ceilalţi”, iar prin adăugarea altor mijloace limbajului te poţi face înţeles şi poţi obţine adeziunea interlocutorului.

Bibliografie

1. Caune, Jean, Cultură şi comunicare. Convergenţe teoretice şi locuri de mediere, Traducere de Mădălina Bălăşescu, Bucureşti, Cartea Românească, 2000

2. DeFleur, Melvin L., Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Iaşi, Polirom, 1999

3. Munteanu, Ştefan, Introducere în stilistica operei literare, Timişoara, Editura de Vest, 1995

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *