ISSN 2734 -6943

ISSN-L 2734 - 6943



Cum prevenim abandonul scolar?

Prof. TRUSCĂ ANCA MARIA

LICEUL C-TIN BRÂNCOVEANU HOREZU, VÂLCEA

Majoritatea autorilor apreciază că inadaptarea se traduce prin posibilităţile sau chiar incapacitatea individului de a-şi asuma rolul său normal în viaţa socială, de a satisface normele

regulile şi legile, într-un cuvânt toate exigenţele mediului său ambiant, în condiţiile în care el dispune de o dezvoltare psihofizică relativ normală. În funcţie de dimensiunile şi situaţiile sociale în care se manifestă, inadaptarea ia forme specifice: socială, familială, şcolară, profesională etc. Trebuie remarcat faptul că inadaptarea şcolară este de fapt o formă specifică a inadaptării sociale. Ea constă şi se obiectivează în greutăţile serioase ale elevului de a realiza cerinţele şi exigenţele şcolare, mai ales a celor vizând comportamentul şi performanţele în învăţare.

             Elevul inadaptat nu progresează în ritmul celorlalţi, nu-şi lărgeşte orizontul cultural în mod adecvat, nu se dezvoltă corespunzător în condiţiile activităţilor didactice obişnuite. Intervine deci o perturbare a relaţiilor dintre exigenţele mediului şcolar şi elementele structurale ale personalităţii elevului.

            Din punct de vedere psihologic, există două tipuri de eşec şcolar:  a) eşec şcolar de tip cognitiv - se referă la nerealizarea de către elevii în cauză a obiectivelor pedagogice => niveluri scăzute de competenţă la elevii respectivi => rezultate slabe la examene şi concursuri şcolare, respectiv corigenţe, repetenţie. Aceste niveluri scăzute de competenţă se explică în diferite moduri: -  prin întârzieri în dezvoltarea intelectuală; - un nivel foarte scăzut de aspiraţii şi de expectanţe în raport cu activitatea şcolară şi cu propriul eu; - disponibilităţi voluntare reduse - necesare formulării obiectivelor de învăţare şi depăşirii obstacolelor (dificultăţilor) care apar în mod inerent pe parcursul activităţii de învăţare; - absenţa unor deprinderi de muncă sistematică şi a obişnuinţei elevului de a-şi autoevalua rezultatele şcolare din perspectiva unor criterii obiective, promovate de şcoală; - insuficienţe la nivelul operaţiilor logic-abstracte ale gândirii: incompetenţa de limbaj, incapacitatea de a relaţiona informaţiile, absenţa spiritului critic în gândire etc.

 b) eşec şcolar de tip necognitiv - se referă la inadaptarea elevului la exigenţele ambianţei şcolare; vizează, mai precis, inadaptarea la rigorile vieţii de elev, la exigenţe de tip normativ pe care le presupune funcţionarea corespunzătoare a fiecărei şcoli sau a oricărei colectivităţi şcolare.

            Elevul inadaptat recurge la: abandonul şcolar; la părăsirea precoce a şcolii, în favoarea unui mediu mai puţin coercitiv (de regulă, cel al străzii sau al grupurilor de tineri necontrolaţi).  Cauzele acestei inadaptări şcolare: probleme individuale de natură afectivă (de exemplu, teama sau repulsia faţă de şcoală, apărute în urma unor pedepse severe sau a unor conflicte repetate cu părinţii, profesorii); determinări psiho-nervoase de natură congenitală (de exemplu - hiperexcitabilitate, dezechilibru emoţional,autism,impulsivitate excesivă).

 Prevenirea şi combaterea eşecurilor şcolare

             Educatorul – constituie un factor hotărâtor în asigurarea reuşitei şcolare a elevilor. Calitatea de bază a competenţei profesionale o dă munca făcută cu răspundere, pe fundalul căreia se structurează celelalte elemente: a şti ce, a şti cum, şi apoi a acţiona cu perseverenţă, până la obţinerea unor rezultate de calitate.             În acelaşi timp, educatorilor li se cere să fie creatori, ingenioşi, inventivi, plini de fantezie, cu o mare doză de spontaneitate; ei vor fi

preocupaţi permanent să descopere noi forme de lucru, tehnici noi, soluţii noi problemelor practice şi aceasta nu pentru a-şi etala volumul de informaţii în faţa elevilor, ci pentru a depăşi rutina, şablonismul, formalismul, pentru a determina la elevi motive superioare de învăţare şi autodepăşire.

             Un astfel de dascăl citeşte, se informează, întreabă, caută, observă nu pentru a imita, ci pentru a compara elabora, crea. Adevăratul dascăl este cel a cărui principală vocaţie este dăruirea. Perfecţionarea proprie, continuă, creşterea exigenţelor faţă de calitatea informaţiilor furnizate elevilor, spiritul novator şi discernământul specific sunt note ale competenţei, dar şi ale dăruirii profesionale. Evaluarea corectă de către educator a tuturor potenţelor copilului generează competiţie reală, încredere în forţele proprii, respectiv succesul şcolar ca şi succesul în viaţă al elevilor depinde de calitatea muncii cadrelor didactice, de competenţa şi pasiunea lor în profesia de dascăl.

            Intervenţiile sale preventive şi ameliorative, în ceea ce priveşte insuccesul s-ar putea concentra în două direcţii principale: cunoaşterea etiologiei reale şi profunde a insuccesului şcolar, precum şi perfecţionarea activităţii sale instructiv educative cu elevii.

             Tratarea diferenţiată a elevilor.

            Tratarea individuală şi diferenţiată a elevilor, principiu de bază al pedagogiei, se aplică pe întreaga perioadă a învăţământului, în funcţie de specificul fiecărei etape de dezvoltare psihică, al fiecărui colectiv de elevi şi mai ales al fiecărui elev. Cunoaşterea temeinică a elevilor, a posibilităţilor reale de care ei dispun reprezintă condiţia de bază pentru optimizarea activităţii instructiv-educative în general, deoarece dependent de ea se pot formula cerinţe adecvate, prin care să se asigure pregătirea diferenţiată a elevilor.  Pentru a asigura succesul pregătirii diferenţiate, se impune ca învăţătorul să cunoască acel cuantum de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, trăsături de caracter ale fiecărui elev.

Să sesizeze în raport cu programa ce ştie şi ce nu ştie ca să poată

acţiona în direcţia eliminării lacunelor, a sprijinirii elevului pentru a dobândi cunoştinţe şi deprinderi de muncă şi o comportare adecvată.  Cunoaşterea potenţialului fiecărui elev se poate face prin diferite metode: prin studiere individuală a elevilor, prin observaţia directă în activitatea din clasă, din şcoală, prin chestionare, dialoguri, lucrări de sondaj. Exerciţiile de nivel minimal sunt absolut obligatorii pentru toţi elevii, în sensul că fiecare elev din clasă trebuie să ştie să le rezolve. După ce se asigură nivelul minimal, se trece la rezolvarea exerciţiilor de nivel mediu şi superior.             Grija pentru ridicarea elevilor cu nivel sumar de cunoştinţe se îmbină cu preocuparea faţă de cei mai înzestraţi. Aceştia sunt folosiţi în mod curent în rezolvarea aspectelor dificile ale temelor în clasă, iar pentru acasă li se dau lucrări suplimentare, prin care se urmăreşte mărirea gradului de independentă. Lucrând diferenţiat în predare şi verificare, se creează condiţii pentru ca elevii să-şi însuşească temeinic materia. Crearea optimului motivaţional pentru învăţare. Optimul motivaţional diferă de la o persoană la alta în funcţie de particularităţile tipului de sistem nervos, de echilibrul temperamental şi emotiv, de capacităţile cognitive raportate la dificultatea percepută sau anticipată a sarcinii de învăţare. Optimul motivaţional se leagă de trebuinţa de performanţă şi de nivelul de aspiraţie al elevului, de capacitatea sa de autocunoaştere şi de evaluare adecvată a dificultăţilor reale ale sarcinilor didactice. S-a constatat că uneori supramotivarea poate avea aceleaşi efecte neadecvate ca şi submotivarea şi anume apariţia descurajării şi a demobilizării la primul eşec, sau chiar după primul succes. Stabilirea unor obiective precise posibil de atins este utilă pentru mobilizarea adecvată a elevilor care dispun de un grad scăzut de motivaţie în activitatea şcolară. În procesul didactic, se impune cu necesitate un mediu instructiv-educativ de nuanţă formativă, care să stimuleze dezvoltarea motivaţiei cognitive şi a dorinţei şi voinţei de stăpâni şi a utiliza strategii de raţionament operaţional formal, convingându-i pe elevi că în activităţile profesionale se solicită tot mai mult asemenea competenţe.

Bibliografie:

1. Monteil, J.-M. (1997). Educaţie şi formare. Perspective psihosociale. Iaşi: Editura Polirom

2. Rudică, T. (1999). Eşecul la învăţătură şi prevenirea lui, în A. Cosmovici, L. Iacob. (coord.). Psihologie şcolară. Iaşi: Editura Polirom

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *