ISSN 2734 -6943

ISSN-L 2734 - 6943



Atașamentul

Înv. POP ADRIANA-PARASCHIVA

                                                            Şcoala Primară Nr. 2 Crăciuneşti, Mureş

  1. REFLECȚII  PERSONALE

De atașament  nu  ,,scăpăm” ,îl avem cu noi mereu, de aceea e important să-l cunoaștem!

Atașamentul are impact asupra multor aspecte ale vieții psihice, emoționale  și sociale!

Un atașament solid (cel securizant) oferă sentimentul de siguranță, de încredere în sine, în ceilalți și puterea de a face față problemelor  vieții!

Citându-l pe Piaget, ,,copilul cu un atașament bun se va putea comporta ca un spirit deschis spre experimentare ,cunoaștere și cercetare, își va însuși sistemul  de relații cauză –efect “.

2. INFORMAȚII STIINȚIFICE PRIVIND TEMA

Teoria  atașamentului  descrie  și  integrează  științific  nevoia  ființelor  umane  de  a  forma  și  întreține  legături  emoționale  puternice  față  de  alte  ființe   umane. Aceasta  teorie  a  fost  formulată  și  consolidată  de  psihiatrul  de  copii britanic  John Bowlby și  de  către  psiholoaga  Mary Ainsworth.

Temele  principale  ale  acestei  teorii  sunt  inițierea  și  schimbările  care  au  loc  în  relațiile  emoționale  individuale  în cursul  vieții. Conform  teoriei  atașamentului , la  baza  oricărei  relații emoționale  interumane  se  află  legătura  timpurie  mama-copil. Între  nou-născut  și  părinții  acestuia  sau  alte  personae  se  dezvoltă  o  relație  specială. Atașamentul  determină  copilul  mic  să  caute  sprijin, apărare  și liniștire  la  persoana  de  referință,  în caz  de pericol. Acest  pericol  poate  să  fie  atât  obiectiv  cât  și  subiectiv (amenințare, teamă, durere). Persoana  de  referință, de  care  copilul  se atașează  sunt  adulții cu  care  copilul  a  avut  cel  mai  intens  contact  în  primele  luni  de  viață.  

Apropierea  scurtă, contactul  vizual  sau  fizic  de  scurtă  durată  de  persoana  de  referință   pune  capăt  în  general  comportamentului  atașant. După  aceea  copilul  se  simte  în  siguranță  și  de  obicei  își  manifestă  curiozitatea  (comportament explorator) pentru  tot  ce  îl  înconjoară. Nevoia  de  stabilire , în mod  repetat,  a  contactului  vizual  cu  persoana  de  referinta, la  copii  arată  cât  de  important  este  atașamentul  sigur,  pentru  explorarea  lumii  înconjurătoare. Acești  doi  poli  vor  sta  la  baza  dezvoltării  autonomiei  sănătoase  a  individului. Comportamentul  atașant  nu  ramâne  stabil  ci  cunoaște  pe  parcursul  vieții  anumite  schimbări. La  copiii mai  mari  și  la  adulți, atașarea  în  forma  ei  originară,  observabilă  cu  ochiul  liber, nu  mai  este  atât  de  evidentă. Gesturile  de  apropiere  și  de  îndepartare de  persoana  de  referință , comportamentul  atșant  și  explorator  evident  dispar.

Totuși,  folosindu-se  de  bazele  teoretice  ale  teoriei  atașamentului , cercetătorii  au  descoperit  cauzalități  clare  între  comportamentul  atașant  al  copilului  mic și  compotamentele  din  copilăria  târzie,  adolescență  și  maturitate. În  urma  experiențelor  timpurii  cu  persoana  de  referință ,  copilul  dezvoltă  un  model  interanalizat  de  reprezentare,  o  matrice  psihică  ce  va  rămâne  relative  stabile  de-a  lungul  întregii  vieți.

Modelul  internalizat  de  reprezentare  conține  experiențele  timpurii  ale  atașamentului  precum  și  așteptările  pe  care  individul  le  va  simți  în  relația  cu  oamenii  de-a  lungul  vieții. Aceste  așteptări  au  ca  scop  anticiparea  și  interpretarea  comportamentului  persoanelor  cu  care  subiectul  intra  în  contact.

După  dezvoltarea , în  primul  an  de  viață,  modelele  interanalizate  de  reprezentare  devin  din  ce  în  ce  mai  stabile,  acestea  transformându-se  în  reprezentări  ale  atașamentului. Termenul  de  reprezentare  a  atașamentului  corespunde  mai  degrabă  tradiției  psihanalitice  decât  psihologiei  cognitive,  care  ar  vorbi  mai  degrabă  de  schema, mai  precis  de  schema  atașamentului.

Comportamentul  atașării  cuprinde  diverse  moduri  de  comportament  social  cum  ar  fi: zâmbet,  țipăt,  ținut  strâns,  căutarea  persoanei  de  referință, etc. Aceste  manifestări  compun  un  sistem  de  comportament  care  este  programat  genetic  și  care  se  întâlnește  la  toti  puii  de  mamifere,  în  special  la  OM. Manifestarea  comportamentului  atașării  este  activată  în  situații  de  alarmă sau  când  copilul  dorește  apropierea  fizică. Situațiile  de  alarmă  sunt  însoțite  de  stress  emoțional,  de exemplu,  când  distanța  față  de  persoana  de  referință  este  prea  mare,  în  stări  de  disconfort,  durere  sau  teamă. Se  manifesă , de  asemenea,  la  reuniunea  cu  persoana  de  referință.

APARIȚIA  PRIMELOR  FORME  DE  ATAȘAMENT  LA  COPII

Primele  atașamente  se  formează  în  jurul  vârstei  de  opt  luni  și  tind  să  coincidă  cu  apariția  la  copil  a  ,,anxietății  de  separare” și  se  continuă  pe  parcursul  primului  an  de  viață,  care  este  perioada  formării  relațiilor  afective  cu  adulții  cei  mai  apropiați.

Comportamentele  specific  atașamentului  sunt: căutarea  și  staționarea  în  apropierea  persoanelor  investite  afectiv,  protest  când  este  despărțit  de  subiectul  atașamentului și  folosirea  adultului  ca  ,,bază de securitate,,  când  explorează  ,,necunoscutul”.

Bowlby  (1969) a  considerat  inițial  că  relația  care  se  dezvoltă  între  copil  și  mama  este  baza  afectivă  a  relațiilor  interpersonale  de  mai  târziu. Ulterior, Bowlby     depășește  influența  psihanalitică  și  preia  o  serie  de  concepte  din  biologie. Și  anume,  pe  de  o  parte  atașamentul  este  o  structură  afectivă  care  se  dezvoltă  în  scopul  asigurării  protecției  copilului  și  pe  de  altă  parte  comportamentul  de  atașament  se  structurează  în  relația  mama- copil.

Analiza  ulterioară  a  acestor  postulate  a  validat  doar  primul –ATAȘAMENTUL  ARE  ROL  DE  PROTECȚIE. Al  doilea  s-a  dovedit  a  fi  fals …puiul  sau  copilul  se  simte  protejat  în  raport  cu  orice  altă  persoană  adultă  care  îi  oferă  dragoste  și  stabilitate (tata,bunica,etc.).

Bowlby, împarte  dezvoltarea  atașamentului  în  patru  etape:

1.  Etapa  de  preatașament – de  la  naștere,  la  6  săptămâni, când  comportamentul  este  o  problema  de  răspunsuri  reflexive  determinate  genetic,  cu  valoare  de  supraviețuire.

2.  Etapa  atașamentului  de  acțiune- (6 săpt.-  6/8 luni )-  în  această  fază,  copiii mici  se  orientează  și  răspund,  marcând  mai  mult  decât  până  acum  preferința  față  de  mamă.

3.  Etapa  atașamentului  de limită –(6/8 luni – 18 luni / 2 ani )- corespunde  etapei  în  care  atașamentul  față  de  mamă  este  foarte  evident. În  acesată  perioadă,  copiii  manifestă anxietate  de  separare. Această  perioadă  de  atașament  delimitat  își  găsește  echivalenta  în  permanența  obiectului  din  teoria  lui  Piaget.

4.  Etapa  formării  unei  relații  reciproce  - 18 luni – 2 ani și  după.

În  această  perioadă, copilul  construiește  progresiv  o  reprezentare  internă  a  figurilor  de  atașament, care  îi  va  permite  din  ce  în  ce  mai  bine  absența  acestora  și  să  anticipeze  întoarcerea  lor. Bowlby descrie  că  în  jurul  vârstei  de  trei  ani  se  formează  un  palier  matur  în  construcția  acestei  reprezentări, care  îl  va  ajuta  pe  copil  să  suporte  mai  bine  separarea  corespunzătoare  integrării  la  grădiniță. Ca  urmare, anxietatea  de  separare  scade  la  vârsta  de  trei  ani.

Cele  patru  etape  ale  lui  Bowlby  arată  că legătura  afectivă  de  durată  pozitivă  cu  persoana  care  are  grijă  de  copil  se  dezvoltă  pornind  de  la  experiențele  din  primii  doi  ani  de  viață. Odată  stabilită  legatura  de  atașament, acesta  durează  în  timp  și  spațiu, iar  copiii nu  trebuie  să  se  mai  angajeze  în  comportamente  de  căutare  a   apropierii  la  fel  de  insistent  ca  până  acum.

PRINCIPALELE TIPURI DE ATAȘAMENT (identificate de Bowlby, Ainsworth, etc.), sunt:

A. Atașamentul sigur/securizant –dacă  pe parcursul  primilor  ani  de  viață  copilul  se  simte  satisfăcut  de  răspunsurile/relațiile  adulților  la  comportamentele  pe  care  le  dezvoltă, atunci  se  va  structura  un  tip  de  atașament  denumit  SECURIZANT,  care  corespunde  a  ceea  ce  Erickson  denumește  ÎNCREDERE.  În  condițiile  existenței  unui  atașament  puternic  se  formează  oameni  stabili  din  punct  de  vedere  psihic-emoțional, puternici  în  fața  ,,încercărilor”, ușor adaptabili  exigențelor  vieții,  competenți  și  responsabili  în  asumarea  obligațiilor  familiale  și  profesionale.

B. Atașamentul nesigur/nesecurizant- dacă  pe  parcursul  primilor  ani  de  viață copilul  nu  se  simte  securizat  de  răspunsurile/reacțiile  adulților  la  comportamentele  pe  care  le  dezvoltă  atunci  se  va  structura  un  tip  de  atașament  denumit ANXIOS, care  corespunde  lipsei  de  încredere (conform teoriei ericksoniene) sau  un  atașament  EVITANT.

C. Atașamentul  nesigur – ambivalent- copiii,  datorită  lipsei  unei  relații  normale  cu  părinții și  îndeosebi, lipsei  totale  de  afecțiune, de  dragostea  părintească  au  un  comportament  caracterizat  de  atitudini  conflictuale  și  contradictorii , care  pot  fi  secvențiale- se  joacă  și este  fericit  pentru  ca  în  momentul  următor  să plângă  și  să  fie  furios,  sau  simultane -zâmbet  asociat cu  agresivitate. Copiii  crescuți  fără  dragoste  și  fără apropiere  sufletească  din  partea  familiei (lipsțti de atașament normal)  sunt  de  regulă  pasivi, indiferenți  și  își  vor cheltui  energia  emoționaăl  în  căutarea  siguranței  afective, a  unor  modele  de  urmat.

D. Atasamentul  dezorganizat/dezorientat – a  fost  descoperit  mai  târziu  decât  celelalte  și  introdus  în  această  clasificare, de  către Mary Main  care  a  întreprins  și  cercetări  în  domeniul  atașamentului  adulților. Au  fost  întotdeauna  copiii  ce  nu  se  încadrau  în  niciuna  din  cele  trei  categorii  existente. Copiii  din  această  categorie  au  manifestări  neașteptate, greu  de  categorisit (diverse stereotipuri),  se  sperie  adesea  la  reapariția  persoanei  de  referință, manifestă  comportamente  nesigure,  tipă  după  despărțirea  de  persoana  de  referință, s.a. .

Așadar, atașamentul  este  modul  în  care  relaționăm  cu  ceilalți. Tipul  de  atașament  se  formează  de  la  naștere ,  pe  parcursul  primilor  doi  ani  de  viață. Odată  format,  stilul  de  atașament  rămâne  relativ  constant  pe  parcursul  vieții  și  joacă  un  rol  important  în  relațiile  interpersonale,  precum  și  în  stilul  de  educație  pe  care  îl  vom  oferi  propriilor  copii.

3. CONCLUZII  ȘI  RECOMANDĂRI

Studiile  au  arătat  că  odată  ce  o  schema  de  atașament  a fost  instituită,  ea  va  persista.  De  asemenea,  tipul  de  atșament  al  părinților  influențează  comportamentul  de  atașament  al  copilului. Relația  mamă – copil  este  reper  pentru  echilibrul  viitor  al  copilului  și  pentru  relațiile  cu  alte  persoane. Aceasta  presupune  că  mama  și  tata, principalii  responsabili  de  experiențele  primare  ale  copilului,  să  ofere  siguranță,  protecție, grijă și  atenție.

Atașamentul  copilului  față  de  alte  persoane  care  îl  îngrijesc  poate  compensa  în unele  condiții atașamentul  nesecurizant  față  de  părinți  sau  chiar lipsa  acestora.

Pentru  a  cerceta  comportamentul  specific  atașării  de-a  lungul  întregii  vieți, s-au  format  diverse  interviuri  și  teste  specifice,  ce  pot  fi recomandate:

1. Unul dintre cele mai cunoscute instrumente în acest sens îl constituie,, Interviul Atașării Adulților” –,,Adult Attachment Interview” (AAI) a psihologei Mary Main.

2. Pentru copiii cu vârste cuprinse între 8 si 13 ani s-a conceput ,,Interviul Atașării Copiilor,”-,,Child Attachment Interview,”(CA).

3. Tipul de atașament al copiilor preșcolari și din primii ani de școală se stabilește cu o metoda de completare în joacă de către aceștia a unor povestioare pregătite dinainte.

4. Observarea interacțiunilor mamă- copil este de asemenea un mijloc răspândit prin care psihologii își fac o imagine asupra relației de atașament dintre un copil și persoana de referință a acestuia.

5. Sugestii pentru prevenirea dificultăților de separare /despărțire ,la GRĂDINIȚĂ, atât pentru educatori, cât și pentru părinți:

,,Vizitați grădinița de câteva ori înainte, împreună cu copilul”!

,,Discutați despre emoțiile pe care le simte”!  ,,Distrageți atenția!” ,,Nu prelungiți momentul despărțirii!” ,,Integrați copilul ,în grup,  gradat!” ,,Încurajați implicarea copiilor în relație cu alți copii și adulți (în parc,la spectacole pentru copii)!”

Atașamentul îi permite copilului să-și formeze un model al lumii, al figurilor de atașament și al relației sale cu ea, un model al lui însuși și al respectului de sine.

TEORIA ATAȘAMENTULUI NU ESTE O TEORIE FINITĂ, CI UNA ÎN PLINĂ EXPANSIUNE.

BIBLIOGRAFIE:

Verza, Emil, Verza, F.E. (2000) - Psihologia vârstelor, București, Editura Pro Humanitate

Muntean, A (2006), Psihologia dezvoltării umane, Editura Polirom, Iași

Gaișeanu, M, Psihologia copilului, Editura Leonardo Da Vinci 

https.//clinica-hope.ro ,,Atasamentul la copii și dezvoltarea cognitivă și emoțională”

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *