ISSN 2734 -6943

ISSN-L 2734 - 6943



Importanţa activităţilor integrate în învăţământul primar

Prof. Înv. Primar Horvat Natalia Augusta

Şcoala Gimnazială „Nicolae Iorga” Baia Mare, Maramureş

Termenul de curriculum integrat sau de instruire integrată se referă la o anumită modalitate de predare, de organizare si planificare a instruirii care produce o interrelaţionare a disciplinelor sau a obiectelor de studiu, astfel încât vine în întâmpinarea nevoilor de dezvoltare ale elevilor, ajută la crearea de conexiuni între ceea ce învaţă elevii si experienţele lor prezente si trecute.

La nivelul curriculum-ului, integrarea înseamnă stabilirea de relaţii clare de convergentă între cunoştintele, deprinderile, competenţele, atitudinile si valorile care îşi au bazele in interiorul unor discipline şcolare distincte.

Problemele concrete de viată, ce trebuie rezolvate zi de zi, au un caracter integrat si nu pot fi solutionate decât apelându-se la cunoştinţe, deprinderi, competenţe ce nu sunt încadrate în contextul strict al unui obiect de studiu. Pentru ca elevii zilelor noastre să facă faţă solicitărilor lumii contemporane, trebuie să le formăm capacitatea de a realiza transferuri rapide si eficiente între discipline, de a colecta, sintetiza si de a pune la lucru împreună cunoştintele dobândite prin studierea disciplinelor şcolare.

Curriculum-ul integrat presupune o anumită modalitate de predare şi o anumitã modalitate de organizare si planificare a instruirii şi produce o inter-relaţionare a disciplinelor sau obiectelor de studiu, astfel încât să se răspundă nevoilor de dezvoltare ale elevilor.

Nivelurile integrării curriculare sunt monodisciplinaritatea şi pluridisciplinaritatea (multidisciplinaritatea), integrare transdisciplinară.

Monodisciplinaritatea este centrată pe obiectele de studiu independente, pe specificitatea acestora, promovând supremaţia disciplinelor formale.

Pluridisciplinaritatea se referă la situatia în care o temă ce aparţine unui anumit domeniu este supusă analizei din perspectiva mai multor discipline, acestea din urmă păstrându-şi neschimbată structura si rămânând independente unele în raport cu celelalte.

Trandisciplinaritatea

            Abordarea transdisciplinară este cea mai recentă orientare privind reforma conţinuturilor, prin care se încearcă o modalitate de organizare a acestora, care aduce o schimbare de optică în ceea ce priveşte raportul dintre conţinutul învăţării şi elev. Transdisciplinaritatea presupune abordarea integrată a curriculum-ului prin centrarea pe probleme ale vieţii reale, pe problemele importante, aşa cum apar ele în contextual cotidian, cu focalizare pe identificarea de soluţii , rezolvarea de probleme ale lumii reale, în scopul dezvoltării competenţelor pentru viaţă.

            Învăţarea devine un proiect personal al elevului fără a neglija însă îndrumarea şi orientarea învăţătorului care rămâne totuşi managerul situaţiilor de învăţare. Putem face învăţarea mai interesantă, reflectând lumea reală, creând un mediu cu o varietate mai largă de stimuli şi condiţii, determinând elevii să participe activ pe tot parcursul activităţilor şi făcând ca activitatea să devină o acţiune practică, cu o finalitate măsurabilă. Activitatea transdisciplinară ne face să renunţăm la instruirea informal-frontală şi elevul sau grupul de elevi să devină centrul în jurul căruia să graviteze întreaga desfăşurare a activităţii didactice. El devine actorul activ în rolul principal al acţiunii: imaginează, construieşte, cercetează, creează şi transpune în practică, găsindu-şi singur mijloacele din ceea ce i se oferă, originalitatea constând în aceea că nu preia modelul învăţătorului. Competiţia trece pe un plan secundar , prioritară devenind colaborarea, munca în echipă, bazată pe sprijin reciproc pe toleranţă, pe efort susţinut din partea tuturor, îndreptat către acelaşi scop. Atenţia este îndreptată asupra procesului de elaborare împreună, prin colaborare, a demersurilor de realizare a sarcinilor. Strategiile didactice utilizate în demersul transdisciplinar sunt de predare-învăţare bazate pe proiect. Indiferent de tipul de integrare abordat în procesul de învăţare proiectarea şi organizarea învăţării se centrează pe învăţarea prin descoperire, pe învăţarea prin cercetare pe baza viziuni constructiviste şi globale asupra lumii înconjurătoare.

Caracteristici şi argumente ale activităţilor integrate:

  • învăţarea devine un proiect personal al elevului, îndrumat, orientat, animat de către învăţător;
  • învăţarea devine interesantă, stimulativă, semnificativă;
  • la baza activităţii stă acţiunea practică, cu finalitate reală;
  • elevii participă pe tot parcursul activităţilor desfăşurate;
  • activităţile integrate sunt în opoziţie cu instruirea verbalistă şi livrescă;
  • accentul cade pe activitatea de grup şi nu pe cea cu întreaga clasă;
  • le oferă elevilor posibilitatea de a se manifesta plenar în domeniile în care capacităţile lor sunt cele mai evidente;
  • cultivă cooperarea şi nu competiţia;
  • elevii se deprind cu strategia cercetării; învaţă să creeze situaţii, să emită ipoteze asupra cauzelor şi relaţiilor în curs de investigaţie, să estimeze rezultatele posibile, să mediteze asupra sarcinii date;
  • sunt instrumente de apreciere prognostică deoarece arată măsura în care elevii prezintă sau nu anumite aptitudini şi au valoare diagnostică, fiind un bun prilej  de testare şi de verificare a capacităţilor intelectuale şi a aptitudinilor creatoare ale acestora.
  • cadrul didactic trebuie să renunţe la stilul de lucru fragmentat, în care lecţiile se desfăşoară una după alta, cu distincţii clare între ele, ca şi cum nu ar face parte din acelaşi proces şi să adopte o temă de interes pentru elevi, care transcede graniţele diferitelor discipline, organizând cunoaşterea ca un tot unitar, închegat;
  • obiective ale mai multor discipline planificate în cursul săptămânii sunt atinse în cadrul unor scenarii/ activităţi zilnice care includ fragmente din disciplinele respective sub un singur generic. Unităţile de învăţare ale disciplinelor se topesc în cadrul conturat de temele activităţilor integrate.

            Ceea ce trebuie să înveţe elevii, sunt bazele indispensabile ale unei eficiente învăţări viitoare. Aceste baze sunt deopotrivă de natură cognitivă, afectivă şi motivaţională. Elevii trebuie să devină capabili să-şi organizeze şi să-şi ordoneze propria lor învăţare, să înveţe singuri sau în grup şi să depăşească dificultăţile pe care le întâlnesc în cursul proceselor de învăţare. Desfăşurând activităţi integrate, copilul are posibilitatea de a-şi exprima păreri personale, de a coopera cu ceilalţi în elaborarea de idei noi, în rezolvarea sarcinilor, în argumentare, devenind mai activ şi câştigând mai multă încredere în sine. În ceea ce priveşte rolul cadrului didactic, acesta devine un „facilitator”, mai mult decât o sursă de informaţii.

 Concluzii

Integrarea conţinuturilor şcolare este o necesitate. Strategiile de predare / învăţare integrată, precum şi nivelurile la care aceasta se realizează  sunt condiţionate de o multitudine de factori, de natură obiectivă dar şi subiectivă.

 Prin aceste activităţi se pune accent pe dezvoltarea gândirii critice, pe formarea de competenţe practice, pe feed-back-ul pozitiv, pe măsurarea şi aprecierea competenţelor.

            Din perspectiva învăţământului modern în educaţie accentul trebuie pus pe stăpânirea de către elevi a proceselor, înţelegerea conceptelor şi pe capacitatea de a le folosi în diverse situaţii.

Activitatea integrată se dovedeşte a fi o soluţie pentru o mai bună corelare a activităţilor de invăţare cu viaţa societăţii, cultura si tehnologia didactică.

BIBLIOGRAFIE

1. Bocoş, Muşata, Instruirea interactivă, Presa Universitară Clujeană, 2002;

2. Ciolan, Lucian, Învăţarea integrată, Editura Polirom, Iaşi, 2008;

3. Cucoş, Constantin, Pedagogie, Polirom, Iaşi, 2002;

4. Ionescu, Miron; Radu, Ion, Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995;

5. Oprea Crenguta, Strategii didactice interactive, EDP, Bucuresti, 2006;

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *