ISSN 2734 -6943

ISSN-L 2734 - 6943



Modalităţi de apreciere a rezultatelor şcolare

Prof. Szocs Ana

Colegiul Tehnic” Grigore Cobălcescu” Moinești, Bacău

Pentru a-i stimula pe elevi la învăţătură nu este necesar numai folosirea metodelor de verificare ci şi aprecierea efortului depus în obţinerea performanţelor şcolare. I.T. Radu subliniază faptul că “rezultatele obţinute la probele de evaluare dobândesc o semnificaţie numai în urma aprecierii acestora prin raportarea la anumite criterii” (Radu, 1986, p.40).

În practica şcolară, la gimnaziu sunt folosite diferite sisteme de exprimare a aprecierilor asupra rezultatelor şcolare: comentarea lor prin laude sau observaţii critice, precum şi prin diverse moduri de notare (numerice, literale, calificative etc.) Oricare ar fi sistemul de notare folosit aceste moduri de expresie a aprecierilor sunt convenţionale.

La lecţiile de matematică alături de aprecierea verbală de tipul „bine”, „frumos”, „mă bucur cum ai scris”, „corect”,  „bravo”, „inexact” etc. precum şi folosirea unor cuvinte şi expresii opuse celor de mai sus, când nu suntem mulţumiţi de activitatea elevilor se foloseşte nota şcolară de la 10 la 1; nota 5 fiind nota minimă de promovare. Putem arăta că nota şcolară este „o unitate de măsură a unui randament, un instrument de selecţie a capitalului uman, un criteriu pentru alegerea, promovarea şi orientarea profesională a cadrelor”(Radu, 1981, p.23).

Nota măsoară gradul de pregătire al elevilor şi asigură reuşita spre treptele următoare precum şi conduita acestora. Nota exprimă „într-o formă sintetică judecăţile de valoare formulate la adresa rezultatelor sau performanţelor obţinute”(Cerghit, 1983,p.23).

Notele trebuie să reflecte în mod obiectiv nivelul cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor însuşite de elevi.

I.T. Radu arată că notarea şcolară „constituie unul din aspectele activităţii profesorului care generează numeroase probleme şi atitudini diferite din partea acestora. De o parte atitudine de subapreciere a rolului şi funcţiei actului de evaluare a rezultatelor şcolare, manifestându-se uşurinţă în folosirea sistemului de notare şi de altă parte fetişizarea acestui act considerându-l apt să rezolve ceea ce învăţatul trebuie să realizeze prin alte mijloace (cultivarea interesului elevilor pentru studii, a responsabilităţilor faţă de îndatoririle şcolare, a deprinderilor de a învăţa sistematic, disciplinarea lor,  etc.) (Radu, 1986, p.40).

Pregătirea temeinică a educatorilor în vederea folosirii corecte a sistemului de notare este foarte importantă deoarece nota şcolară are diverse semnificaţii pentru elevi – de stimulare, de reglare, întărire a muncii acestora când este folosită corect, în mod obiectiv, precum şi efectul invers când se foloseşte fără discernământ, la întâmplare. Ca aprecierea prin note să fie obiectivă educatorul trebuie să ţină cont de anumite cerinţe. Astfel trebuie să raporteze întotdeauna nota acordată elevului la conţinutul programei şcolare, la obiectivele propuse de îndeplinit de către elevi.

În teoria şi practica notării s-au încetăţenit mai multe modele de notare : notarea prin raportare la grup, notarea prin raportare la standarde date şi notarea individualizată.

  • Modelul notării prin raportare la grup se bazează pe aprecierea făcută prin comparaţia elevilor între ei sau prin raportarea rezultatelor la un anumit standard de expectanţe. Notele indică astfel măsura realizării obiectivelor programelor şcolare, măsură ce ţine de competenţa şi aspiraţia cadrului didactic în a fixa acel „grad de acceptabilitate” sau de „admisibilitate”(Radu, 1981, p.247).
  • Notarea prin raportare la standarde fixe se face prin raportarea rezultatelor la referenţialuri unitare pentru întreaga populaţie şcolară. Pe această bază se pot realiza trieri, ierarhizări, decizii cu un înalt grad de obiectivitate. Acest model are o conotaţie oarecum impersonală.
  • Modelul notării individualizate se caracterizează prin încercarea de raportare a rezultatele obţinute de elevi la alte rezultate individuale, realizate de aceeaşi elevi, în timp. Nota va măsura achiziţii educaţionale prin raportarea lor la achiziţii anterioare. Modalitatea individualizată de notare serveşte concretizării unor programe de instruire diferenţiate. Norma de referinţă este unică, iar profesorului îi revine sarcina s-o structureze şi s-o actualizeze ori de câte ori este nevoie.

Pentru a greşi cât mai puţin, educatorii trebuie să stăpânească bine ramura pedagogiei care cercetează sistemul de notare – docimologia. Prin docimologie se înţelege „disciplină de ramură a pedagogiei, care cercetează problemele examinării şi notării elevilor (şi în general a candidaţilor la examen şi concursuri)” (Dicţionar de pedagogie, 1979, p.134).

În lucrarea de pedagogie semnată de George Văideanu sunt prezentate abaterile care se fac de la o notare obiectivă. Astfel, se arată că educatorul să nu se lase influienţat în aprecierile elevilor nici de notele obţinute la celelalte obiecte de învăţământ, nici de disciplina sau frecvenţa lui sau de alte considerente, cum ar fi subiectivismul.

Să nu se dea note prin care să se evidenţieze clasa pe care o conduce profesorul faţă de alte clase paralele. În notarea elevilor să se îmbine corect exigenţa cu respectul faţă de elevi. A fi indulgent în notare sau a manifesta o exigenţă exagerată influenţează în mod negativ pe elevi şi sunt duşi în eroare atât părinţii cât şi organele de decizie.

De asemenea, multă atenţie în notare când sunt examinaţi mai mulţi elevi cu o pregătire eterogenă. Astfel, uneori elevul care este examinat după un elev mai bun i se poate pune o notă mai mică decât a răspuns şi invers.

Pentru ca nota să constituie un stimulent în munca elevului este necesar să i se explice de către profesor de ce a primit nota respectivă (să-i fie prezentat ce a ştiut şi ce nu a ştiut şi ce are de făcut în viitor). La primirea notei de către elev profesorul trebuie sincer să se bucure sau să se întristeze de succesul sau insuccesul acestuia.

Implicarea profesorului în munca elevului crează un climat favorabil activităţilor ulterioare ale copilului. Examinarea şi notarea ritmică a elevilor este o obligaţie a profesorului.

Aplicând corect sistemul de notare în evaluarea muncii elevilor oră de oră , zi de zi, contribuie la educarea capacităţii de autoevaluare la aceştia. În acest mod evaluarea învăţării devine o întoarcere în toate momentele care duce la o nouă etapă.

Ca efect al autoevaluării elevului, profesorul dobândeşte confirmarea aprecierii sale în opinia elevilor referitoare la rezultatele măsurate; elevul este transformat din obiect în subiect al acţiunii pedagogice, ca participant la propria formare; dobândeşte conştiinţa progreselor înregistrate, a eforturilor ce i se cer pentru atingerea obiectivelor urmărite. Ca urmare autoaprecierea reprezintă expresia unei activităţi lăuntrice faţă de învăţătură şi devine un mijloc de cultivare a unei atitudini pozitive faţă de propria activitate.

Autoevaluarea înseamnă un mijloc de formare a elevilor, cât şi un rezultat al activităţii de instruire.

În şcoală este bine de urmărit realizarea acestei capacităţi de autoevaluare învăţându-i pe elevi cum să se aprecieze. Factorul prin care se favorizează interiorizarea de către elevi a aprecierilor făcute de profesor îl constituie înţelegerea criteriilor de apreciere după care se conduce profesorul.

Notele au şi o funcţie de control, iar acesta admis, acceptat şi interiorizat de elev devine autocontrol, contribuie la formarea şi creşterea nivelului de aspiraţie al elevului, suficiente motive pentru ca autocontrolul şi autoaprecierea să devină o preocupare serioasă şi constantă a elevilor în activitate şcolară, provocată şi îndrumată de educatori.

Lumea în care se dezvoltă astăzi copiii noştri este complexă şi contradictorie. Problemele acestei realităţi cer răspunsuri rapide şi flexibile adecvate. De aceea, tânăra generaţie trebuie pregătită nu numai să înţeleagă şi să suporte schimbările permanente, ci mai ales să le stăpânească. Copiii de azi vor fi agenţii schimbării de mâine şi evoluţia va depinde de soluţiile lor dinamice şi adaptate. Idealul educaţional de astăzi îl reprezintă omul care stăpâneşte schimbarea. Controlul schimbării presupune nu numai adaptarea la realitate, ci şi permanenta interogaţie asupra soluţiilor găsite. Omul viitorului este cel care formulează şi adresează întrebări, iar dimensiunea morală constituie o componentă centrală în acest context.

Educaţia considerată numai ca transmitere de “fapte” culturale – devine o limitare a posibilităţilor de orientare şi susţinere a dezvoltării umane; de aceea, aderăm tot mai mult la acceptarea educaţiei ca o “construcţie spirituală şi mentală permanentă”, centrată pe atitudinea creatoare şi unică, proprie fiecărui individ.

Aceste cerinţe apar în profilul psiho-moral propus de perioada în care trăim şi impuse de perspectiva imediată care nu se mai raportează doar la cantitatea cunoştinţelor şi deprinderilor realizate, ci, în primul rând, la competenţe psihosociale şi abilităţi vitale cum ar fi: luarea de decizii, rezolvarea de probleme, gândirea creativă, gândirea critică, comunicarea efectivă, deprinderi de relaţii interpersonale, autoapreciere, empatie, stăpânirea emoţiilor, stăpânirea.

Pe plan educativ se realizează dezvoltarea gândirii gândirii logice, cultivarea calităţilor acesteia prin exersarea operaţiilor sale, dezvoltarea atenţiei voluntare stabile, a memoriei logice, cultivarea unor trăsături de voinţă şi caracter (perseverenţă, răbdare, conştiinciozitate, disciplină), cultivarea creativităţii la elevi, formarea unui limbaj matematic corect şi transferarea unor termeni matematici în vocabularul activ al elevilor.

Pe plan practic se urmăreşte formarea capacităţii elevilor de a utiliza cunoştinţele de matematică în rezolvarea problemelor care le pune viaţa de toate zilele, de a întrebuinţa aceste cunoştinţe în cazuri noi, de a contribui în mod creator la soluţionarea laturilor matematice ale problemelor care se ivesc.

Evaluarea procesului de învăţământ reprezintă o acţiune managerială proprie sistemelor socio-umane, care solicită raportarea rezultatelor obţinute într-o anumită activitate, la un ansamblu de criterii specifice domeniului în vederea luării unei decizii optime.

Problema evaluării rezultatelor şi progreselor obţinute de elevi la matematică este subordonată preocupărilor generale de evaluare a eficienţei procesului de învăţare – predare, constituind obiect de studiu al didacticii. Conceptul de evaluare particularizat la obiectul matematică păstrează caracteristicile evaluării generale, dar implică note specifice.

Actul de evaluare la matematică urmăreşte să măsoare şi să aprecieze progresul elevilor în materie de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi matematice, ca rezultate ale procesului de instruire, precum şi aspectele educative ale activităţii şcolare la matematică, materializate în atitudinile şi comportamentul elevilor.

  1. Cerghit, I. şi colaboratorii, (1986), Pedagogie şcolară didactică, E.D.P., Bucureşti.
  2. Dicţionarul de pedagogie, (1979), E.D.P., Bucureşti.
  3. Radu, I., T., (1981), Teorie şi practică în evaluarea învăţământului, E.D.P., Bucureşti.
  4. Radu, I. şi colaboratorii, (1986), Sinteze pe teme de didactică modernă, Tribuna şcolii, Bucureşti.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *