ISSN 2734 -6943

ISSN-L 2734 - 6943



Cazurile gramaticale ale limbii române. Parametru tipologic

Prof. Frunză Andreea- Georgiana

Disciplina predată: Limba şi literatura română

Şcoala Gimnazială "Prof. Ion Vişoiu", Chitila, judeţul Ilfov

Conform The World Atlas Of Language Online, limba română este încadrată tipologic ca având două cazuri, alături de alte limbi, precum suedeza, engleza, punjabi şi persana. Sursele care s-au folosit în descrierea acestui aspect sunt Grammatik der rumänischen Sprache der Gegenwart (1987), de Beyrer, Arthur şi Bochmann, Klaus şi Bronsert, Siegfried; Oliver A. Iggesen şi Blake, Barry (1994).

 Potrivit acestora, limba română are două cazuri morfologice: unul format din nominativ şi acuzativ şi unul format din dativ şi genitiv, vocativul fiind un caz nemarcat şi care nu creează relaţii semantice sau gramaticale între două elemente.

În GBLR (2016: 53), cazul este caracterizat ca fiind categoria substantivului, pronumelui şi adjectivului care arată raporturile sintactice pe care aceste părţi de vorbire le angajează în grupurile pe care le formează. Sunt descrise cinci cazuri: nominativ, acuzativ, genitiv, dativ, vocativ, dar şi un caz “neutru”/”direct”. Formele cazului "direct" erau considerate în gramatica tradiţională ca aparţinând acuzativului. Vocativul este interpretat ca fiind un caz nemarcat, în GBLR (2016: 53), dar Pană Dindelegan (2010: 121) consideră însă că vocativul este un caz marcat puternic în planul formelor, oferind diverse exemple, printre care: Prietene, Prietenule, Frumoaso, Prietenilor etc.

Ca parametru tipologic, cazurile se pot realiza prin diferite mijloace: flexionare (desinenţa sau desinenţa fuzionată cu articolul hotărât), analitice (prepoziţii), prin topica etc. (TLG, 1971). Aceste elemente au condus, de altfel, la împărţirea limbilor în  sintetice (latină, germană, italiană, rusă, portugheză) şi analitice (chineză, vietnameză).

Limba română ar trebui descrisă ca fiind o limbă care are atât mijloace sintetice de exprimare a cazurilor, cât şi analitice. În limba română, la marcare participă şi alternanţele vocalice şi consonantice: masă- mese, mască- unei măşti, coardă- corzi (GBLR, 2016: 59).

Cazurile N Şi Ac sunt omonime şi nemarcate sub aspect flexionar, forma distingându-se contextual:

  1. Copiii citesc. (copiii- Subiect în cazul N)
  2. Trimite copiii la masă. (copiii- CD în cazul Ac)

Situaţia se schimbă în cazul pronumelor deoarece ele au forme diferite la N şi Ac (GBLR, 2016: 59):

  • Văd omul. -> Îl văd. (Ac)
  • Omul vine. -> El vine. (N)
  • Văd fata. -> O văd. (Ac)
  • Fata vine. -> Ea vine. (N)

Mijloacele prin care se realizează N şi Ac sunt sintetice: desinenţe (fata, zile), desinenţe şi art. hotărât (fetele, zilele) şi art. hotărât fuzionat cu desinenţa (fata).

Un substantiv care are formă de N-Ac, dar care nu poate fi substituit printr-un clitic pronominal de Ac este la cazul "direct"/"neutru" (GALR, 2016: 59):

  • Mă învaţă carte.
  • L-au numit primar.

În ceea ce priveşte cazurile G şi D, acestea au structura morfematică identică. Fără marca al, G devine omonim cu D. Cele două cazuri trebuie descrise ca având marcare sintetică, analitică, iar G cunoaşte şi o marcare mixtă. Marcarea sintetică se realizează ca la N şi Ac prin desinenţe (acestor fete), desinenţe şi art. (fetei), desinenţe care fuzionează cu art. (cărţii acesteia). Marcarea analitică se realizează, potrivit GBLR 2016:

  • la G prin:

-marca proclitică lui (când substantivul denumeşte o persoană unică sau un referent unic: cartea lui Andrei);

-prepoziţia funcţională a (atunci când primul element al grupului nominal este invariabil sub aspectul cazului: cartea a doi elevi, sau facultativ, când apare în grupul nominal un element cantitativ, variabil: plecarea a câţiva elevi).

-prepoziţia funcţională la (în registrul popular, familiar): bluza la fată

  • la D prin:

-prepoziţia funcţională la (când primul element al grupului nominal este invariabil sub aspectul cazului: Dau la doi elevi cărţi).

-după prepoziţii specifice D (mulţumită, datorită, graţie, conform, potrivit) se foloseşte prep. a, atunci când primul element este invariabil sub aspectul cazului: graţie a doi elevi).

            Marcarea mixtă a G constă în ataşarea flectivului în anumite contexte a mărcii proclitice al: cartea nouă a băiatului (GBLR 2016: 60).

Nominativul este cazul care se realizează fără prepoziţie, acuzativul, genitivul şi dativul se realizează atât prepoziţional, cât şi neprepoziţional, iar vocativul este caz non-sintactic (GBLR  2016: 57).

Cazurilor li se asociază anumite funcţii sintactice, unele particulare, iar altele comune.

Draşoveanu 1997 clasifică cazurile româneşti în trei categorii: cazuri de ordinul I, generatoare de funcţii, cazuri de ordinul al II-lea, angajate prin acord şi cazuri de ordinul al III-lea, cerute de prepoziţii.

Constatarea făcută în GBLR (2016: 59) este aceea că în cazul substantivului numărul de forme cazuale este două (N=AC, G=D), iar în flexiunea pronumelui numărul de forme cazuale este patru, la care se adaugă distincţiile de vocativ.

 Aşadar, numărul cazurilor din limba română variază în lucrări de la două la şase, iar modul de abordare a acestora este diferit.

BIBLIOGRAFIE

Drașoveanu 1997 = D. D. Drașoveanu, Teze și antiteze în sintaxa limbii române, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1997.

GBLR  –  Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Gramatica de bază a limbii române, Gabriela Pană Dindelegan (coord.), ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Univers Enciclopedic Gold (ediţia I: 2010), Bucureşti, 2016.

Pană Dindelegan, Gabriela, Adina Dragomirescu, Isabela Nedelcu, Morfosintaxa limbii române.Sinteze teoretice şi exerciţii, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2010.

TLG  – Tratat de lingvistică generală, Editura Academiei, R.S.R., București, 1971.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *