ISSN 2734 -6943

ISSN-L 2734 - 6943



LIMBAJUL LA VÂRSTA PREŞCOLARĂ

PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR MOCANU IULIANA MARIA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 14 TECUCI, GALAȚI

               1. Comunicarea şi limbajul

         Viaţa omului nu este posibilă fără comunicare, pentru că omul comunică în societatea în care trăieşte, iar dezvoltarea lui psihică este legată de comunicare. Comunicarea este un schimb de informaţii între două persoane, între o persoană şi un grup. Este o legătură, un factor de articulare şi coeziune a personajelor în viaţa socială. Comunicarea este o relaţie, un proces, iar relaţia se defineşte ca o legătură şi interacţiune informaţională între doi termeni: emiţător şi receptor sau destinatar.

         Comunicarea înseamnă transmitere de înformaţii, iar comunicarea dintre două persoane presupune existenţa următoarelor componente: 1. emiţătorul ; 2. codul ; 3. canalul de comunicare ; 4. mesajul ; 5. receptorul sau destinatarul şi 6. conexiunea inversă de la destinatar la emiţător.

         Dialogul este comunicarea directă dintre două persoane şi presupune un schimb de mesaje în tratarea unui subiect. În dialogul dintre două persoane rolurile de emiţător şi receptor se schimbă alternativ pentru că fiecare partener de dialog este şi receptor şi emiţător. Procesul de comunicare se realizează cu ajutorul codurilor care pot să fie de diferite tipuri. Prin noţiunea de cod se înţelege un sistem de semne prin care se semnifică ceva, se transmite sau se receptează un mesaj informaţional. Comunicarea umană este o comunicare intelectivă sau semantică şi se realizează cu ajutorul sistemului de coduri care este limba vorbită. Emiţătorul generează şi transmite semnale, prin modularea unei stări şi însuşiri a sa. Receptorul sau destinatarul, căruia îi sunt adresate mesajele, este sistemul care prelucrează, adică decodează semnalele transmise de emiţător, modificând sub acţiunea lor starea iniţială. Comunicarea este ansamblul operaţiilor de codare – recodare – decodare care se aplică asupra alfabetului de bază, la nivelul sursei, emiţătorului şi alfabetului cod, la nivelul receptorului adică destinatarului.

         Limba este o entitate specifică, distinctă de limbaj, obiectivă prin intermediul unor sisteme de semne şi al unor reguli logico – gramaticale de aşezare în corespondenţă cu cuvintele orale şi de combinare în propoziţii care transmit mesaje. Limba este mijloc de comunicare între oameni. Limba este studiată de lingvistică, care urmăreşte inventarul lexical, normele gramaticale şi legătura cu practica şi cunoaşterea umană. Lingvistica studiază limba vorbită în folosirea ei concretă şi de aceea se ia în considerare şi fenomenele psihice de care limba este strâns legată. De aceea a apărut o nouă disciplină ştiinţifică care este psiholingvistica. Limbajul este activitatea de comunicare dintre oameni, activitate realizată cu ajutorul limbii şi al tuturor resurselor ei. Forma concretă, naturală a limbajului este vorbirea, adică limbajul oral. Limbajul şi gândirea se află    într-un raport de unitate şi se intercondiţionează, deşi sunt fenomene diferite. Limbajul este un fenomen individual, în condiţiile vieţii sociale, adică limbajul este rezultatul vieţii omului în societate.

               2. Formele limbajului

         Limbajul este de două feluri : limbaj activ şi limbaj pasiv. Limbajul activ este limbajul în care este prezentă intenţia de comunicare, este procesul de pronunţare a cuvintelor şi de fixare a lor în scris. Limbajul pasiv este limbajul în care nu este prezentată intenţia de comunicare, ci de receptionare şi înţelegere a limbajului celui care transmite un mesaj oral sau scris. Limbajul pasiv  urmează după cel activ şi este mai bogat decât acesta. Limbajul activ necesită exersare şi cultivare sistematică.

         După forma de exprimare, limbajul este de două feluri: intern şi extern. Limbajul intern este limbajul care se desfăşoară în sfera interioară, mintală. Este vorbirea în gând cu sinele  propriu şi pentru sine. Este ascuns, centrat pe înţelesuri, pe idei, este economic pentru că utilizează prescurtări. Faţă de limbajul oral este mult mai rapid şi se desfăşoară cu o viteză foarte mare. Limbajul intern are funcţii de anticipare, proiectare, conducere din interior şi coordonare a limbajului oral şi scris. Limbajul extern este adresat unor destinatari din exterior şi se realizează în două forme: limbajul oral şi limbajul scris.

              3. Funcţiile limbajului

Dezvoltarea limbajului la vârsta preşcolară impune adoptarea unui metologii adecvate care să permită înţelegerea modului cum se manifestă, cum se organizează, se structurează şi se dezvoltă limbajul şi implicaţiile acestuia asupra personalităţii.

             În activitatea de comunicare umană limbajul are mai multe funcţii:

  1. Funcţia principală este de comunicare – de transmitere a unui conţinut de la o persoană la alta
  2. Funcţia de cunoaştere – de elaborare a gândirii
  3. Funcţia de reprezentare simbolică – de substituire a unor obiecte sau fenomene şi relaţii prin formule verbale sau alte semne
  4. Funcţia reglatorie – de conducere a conduitei altei persoane, dar şi a propriului comportament
  5. Funcţia expresivă – de exprimare a unor idei sau imagini sau imagini atât prin cuvinte, cât şi prin intonaţie, gesturi, mină
  6. Funcţia persuasivă – de convingere sau de inducţie la o altă persoană a unor idei şi stări emoţionale
  7. Funcţia ludică sau de joc – de asociere de cuvinte cu efecte deosebite, construcţii artistice, ritmică
  8. Funcţia dialectică – de formulare şi rezolvare a contradicţiilor sau conflictelor.

4. Evoluţia limbajului la preşcolar  

       Copilul este influenţat de realitate, de mediul care îl înconjoară, îşi aminteşte situaţiile trecute, stabileşte legături, face deducţii corecte. Limbajul la preşcolar se îmbogăţeşte sub raport cantitativ. La un an copilul pronunţă 5-10 cuvinte, la 2 ani  vocabularul activ creşte la 300-400 de cuvinte, la 3 ani la 800-1000 de cuvinte, la 4 ani la 1600-2000 de cuvinte , iar la vârsta de 5 ani ajunge la circa 3000 de cuvinte şi ajunge la 6 ani să depăşească 3500 de cuvinte.

      Specific antepreşcolarităţii este limbajul situativ, dar se trece la limbajul contextual care cunoaşte o dezvoltare coerentă şi este un limbaj închegat şi structurat. Limbajul situativ de la antepreşcolar are forma dialogului cu caracter concret, pentru că este legat de împrejurările şi situaţiile particulare la care ia parte copilul, pe când limbajul copilului ia înfăţişarea monologului, deoarece el povesteşte ce a văzut, ce a auzit, fără ca cei din jurul său să cunoască situaţia despre care spune copilul. Cele două forme de limbaj, situativ şi contextual, coexistă pe toată perioada preşcolarităţii, dar împortanţa, rolul şi locul lor se schimbă în funcţie de sarcinile şi condiţiile în are loc comunicarea.

      Specific preşcolarităţii este legătura limbajului situativ cu limbajul contextual şi predomină când unul, când celălalt, dar şi apariţia unei noi forme de limbaj şi anume limbajul interior. Procesul de formare a limbajului interior are loc între vârsta de 3 ani şi jumătate şi 5 ani şi jumătate. Apariţia limbajului interior sporeşte enorm de mult posibilitatea copilului de a planifica mintal activitatea, de a o modifica permanent. Copilul vorbeşte cu sine şi pentru sine mai ales atunci când se află în situaţii dificile, problematice. Vorbind cu sine, copilul găseşte soluţii, îşi ordonează acţiunile. Limbajul interior are un rol important în dezvoltarea intelectuală a copilului, pentru că limbajul interior este mecanismul de bază al gândirii.

       La preşcolari se dezvoltă foarte mult latura fonetică a limbajului, cu toate că pronunţia cuvintelor nu este corectă din cauza unor particularităţi ale aparatului fonator, ale analizatorului verbo-motor şi analizatorului auditiv. Sunt posibile omisiuni, substituiri şi inversiuni de sunete, dar cu cât înaintează în vârstă scad greşelile de pronunţie. Copiii îşi însuşesc fondul lexical, dar şi semnificaţia cuvintelor, noţiunilor. Problema cea mai împortantă a preşcolarităţii o reprezintă însuşirea structurii gramaticale a limbajului.

            5. Tulburări de limbaj la preşcolar

      Tulburările de limbaj pot apărea pe fondul intelectului normal, dar şi pe fondul unui deficit senzorial sau intelectual. Când apare pe fondul unui deficit mintal sau senzorial tulburările de limbaj sunt manifestările secundare ale unui sindrom complex, care prin existenţa lui accentuează dificultăţile de recuperare şi adaptare. Pentru a interveni în mod eficient cadrul didactic trebuie să cunoască principalele categorii ale handicapurilor de limbaj care se întâlnesc. Identificarea precoce a copiilor cu tulburări de limbaj este destul de importantă, deoarece intervenţia de corectare şi recuperare a limbajului se face cu un efort mult mai mic la această vârstă.

      Colaborarea educatoarei cu familia este foarte importantă deoarece părinţii sunt aceia care constată primii dificultăţile de vorbire şi la recomandarea educatoarei sau din propria iniţiativă se prezintă la cabinetul logopedic pentru a face un control de specialitate.

      După profesorul Emil Verza, clasificarea handicapurilor de limbaj se face după mai multe criterii şi anume : anatomo – fiziologic, lingvistic, etiologic, simptomatologic şi psihologic. Clasificarea handicapurilor de limbaj făcută de profesorul Emil Verza este următoarea :

  1. Tulburări de pronunţie: dislalia, rinolalia, dizartria  
  2. Tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii: bâlbâiala, logonevroza, tahilalia, bradilalia, oftonagia
  3. Tulburări de voce: afonia, disfonia, fonastenia
  4. Tulburări ale limbajului citit şi scris: dislalia – alexia şi disgrafia – agrafia
  5. Tulburări polimorfe: afazia şi alalia
  6. Tulburări de dezvoltare a limbajului: mutismul psihogen, electiv sau voluntar, retard sau întârzire în dezvoltarea generală
  7. Tulburări de limbaj bazat pe disfuncţii psihice: dislogii, ecolalii, jargonofazii etc.

      Această clasificare este importantă atât pentru activitatea de la grădiniţă cât şi de la terapie, cât şi pentru diagnoza tulburărilor de limbaj. Un diagnostic diferenţial cât mai corect facilitează stabilirea metodelor de lucru şi fixează cadrul general de recuperare. Prognoza se face în raport de diagnosticul diferenţial, de particularităţile psihice ale persoanei, de vârstă şi de sex.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *