ISSN 2734 -6943

ISSN-L 2734 - 6943



Sistemul lingvistic

Prof. Înv. primar Turmacu Mihaela Adriana

Școala Gimnazială ,,Nicolae Bălcescu” Drăgășani, Vâlcea

Prima sarcină care îmi revine şi pe care o consider esenţială este definirea conceptelor de „limbă” şi „vorbire”. De multe ori ne întrebăm ce este limba? Ce reprezintă conceptul de „limbă”? Bineînţeles că nu putem vorbi despre limbă şi vorbire fără să facem referire şi la conceptul de „limbaj”.

         Ferdinand de Saussure este cel care tratează distincţia dintre conceptele de „limbaj”, „limbă” şi „vorbire” într-un mod inovator.  Astfel el raportează limba la psihologia socială, iar vorbirea la cea individuală. Saussure face distincţia între „limbă” şi „limbaj” pe baza opoziţiei dintre social şi individual.

         Operând distincţia între limbaj / limbă / vorbire, el a atras atenţia asupra faptului că nu a definit cuvinte, ci lucruri şi, că, deci, distincţiile stabilite nu pot fi afectate de anumiţi termeni ambigui care nu acoperă în semnificaţiile lor de la o limbă la alta. Întrucât româna dispune de toate cele trei cuvinte-limbaj, limbă, vorbire-le vom considera ca termeni de metalimbaj[1], precizând că vorbirea este un aspect particular al limbii, o manifestare „individuală” de voinţă şi inteligenţă în care distingem atât combinaţiile prin care vorbitorul foloseşte codul limbii pentru a-şi exprima gândirea personală, cât şi mecanismul psiho-fizic care îi permite să exteriorizeze aceste combinaţii, dar, în acelaşi timp, în măsura în care, în actele concrete de vorbire se manifestă codul limbii, cât şi alte coduri specifice limbajului, iar vorbirea ca activitate este un act de intercomunicare umană, presupunând un destinator şi un destinatar cu poziţiii reversibile, care are şi caracter social.

         Eugenio Coseriu definea limbajul ca fiind „orice sistem de semne simbolice folosite pentru intercomunicarea socială, adică orice sistem de semne care serveşte pentru a exprima şi comunica idei şi sentimente sau conţinuturi ale conştiinţei.

         După Saussure, limbajul este ansamblul resurselor şi al procedeelor fiziologice şi psihice de care dispune omul pentru a vorbi. Dar aceasta nu înseamnă că limbajul este individual. Limbajul este, în acelaşi timp, unul şi multiplu, este acelaşi la toţi oamenii de pe Glob, dar se manifestă într-o infinitatea de varietăţi. Putem spune, astfel, că există atâtea limbaje diferite câţi indivizi întrucât fiecare are propriul limbaj, propriul sistem de comunicare prin care îşi exprimă gândurile, sentimentele şi dorinţele, dar tot în acest mod putem spune că nu există decât un limbaj omenesc identic în fondul său pe toate latitudinile.

         Limbajul reprezintă, aşadar, sistemul de comunicare care ne permite să transmitem informaţii persoanei căreia ne adresăm. Acest sistem de comunicare, denumit „limbaj” este, la rândul său, divizat în limbă sau „cod” şi vorbire, sau „mesaj”.

         În ultimele decenii, aserţiunea că limba este un cod, iar vorbirea un mesaj, că diferitele variante şi varietăţi ale limbii sunt subcoduri ale codului limbii date ori constituie ele înseşi coduri distincte este atât de frecventă în studiile de lingvistică, încât se impune să încercăm de la început formularea unui răspuns acceptabil la problemele de principiu cuprinse în titlul acestui paragraf.

         În Cours de linguistique générale, Saussure se referă o singură dată în mod direct la codul limbii, atunci când justifică distincţia dintre limbă şi vorbire: „ La parole est au contraire un acte individuel de volonté et d’intellingence, dans lequel il convient de distinguer: 1.les combinaisons par lesquelles le sujet parlant utilise le cod de la langue en vuie d’exprimer sa pensée personnelle; 2.le mécanisme psycho-physique qui lui permete d’exterioriser ces combinaisons”. Mai târziu A. Martinet, propune un paralelism clar între langue/parole şi cod/mesaj; „L’opposition qui est traditionnelle, entre langue et parole peut aussi s’exprimer en terme de code et message, le code étant l’organisation qui permete la rédaction du message et ce à quoi on confronte chaque élément d’un message pour en dégager le sens”.

         În teoria matematică a informaţiei, codul este definit ca un sistem de semne (sau simboluri) care servesc la transmiterea unui mesaj printr-un canal adecvat semnelor date; mesajul este o secvenţă de semne aparţinând aceluiaşi cod combinate potrivit regulilor codului şi pe care emiţătorul o transmite receptorului.

         Un principiu de bază al informaticii este distincţia dintre informaţie şi sens, semnificaţie, ştire sau conştiinţă; informaţia este numai forma, semnul sau simbolul unui sens, al unei ştiri şi distinctă de semnul corespunzător. Un cod presupune un dicţionar sau o listă de corespondenţe între valorile semnificate şi simbolurile lor formale, adică semnificantele lor.

         Când spunem însă că limba este un cod, această apropiere este mai mult o metaforă; limba are unele aspecte de cod mai ales dacă ne referim la aspectul scris.  

         Limba este un instrument de comunicare prin care experienţa umană se realizează în mod diferit în fiecare comunitate lingvistică, chiar prin elementele ei constitutive, adică prin sistemul şi structurile ei realizate la diferite nivele şi care sunt ordonate de anumite norme funcţionale în comunitatea lingvistică.

         Vorbirea este manifestarea corectă a limbii într-o infinitate de fapte lingvistice, enunţuri concrete elaborate, emise şi receptate de către oameni. Prin vorbire, limba există în mod real, se manifestă practic. Vorbirea concretizează organizarea limbii; numai prin examinarea vorbirii şi a comportamentului pe care ea îl determină la auditori putem ajunge la cunoaşterea limbii.

         Sausssure nu a ales însă vorbirea ca obiect specific de studiu al lingvisticii. A avut mai multe motive ca să nu facă asta. În primul rând, conceptul de vorbire acoperă el însuşi o sumedenie de realităţi, foarte deosebite între ele. Vorbirea este întotdeauna individuală-ea aparţine cuiva- şi această caracteristică nu putea servi  obiectivelor lui Saussure. În al doilea rând, faza fiziologică sau acustică a vorbirii cade sub incidenţa foneticii articulatorii sau acustice, adică este studiată cu principiile unei alte discipline; nici acest lucru nu putea fi în acord cu criteriile învăţatului genevez.

         Motivul cel mai puternic a fost însă altul. Saussure şi-a dat seama că orice vorbire este ceea ce este (adică: un act de comunicare) numai că se sprijină pe o altă realitate. Această altă realitate nu poate fi limbajul însuşi, căci limbajul- aşa cum îl consideră Saussure- este nedefinibil. Realitatea la care se referă savantul elveţian este de natură supraindividuală şi este unitară, căci, dacă n-ar fi astfel, vorbirea nu ar mai fi comunicare. Realitatea aceasta este numită de el limbă, şitocmai limba este alesă drept obiect propriu de cercetare a lingvisticii.

       Tezele lui Saussure despre conceptul de limbă. Cânda simţit nevoia să explice, mai în detaliu, felul în care înţelege limba, Saussure nu s-a dovedit restrictiv cu precizările. Din aceste precizări, reies mai bine şi motivele pe care limba a fost considerată drept domeniul adecvat (nu însă şi singurul) al lingvisticii. Ansamblul acestor precizări reprezintă textele lui Saussure depre limbă.


[1] Totalitatea termenilor folosiţi pentru a opera asupra limbii  naturale.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *