ISSN 2734 -6943

ISSN-L 2734 - 6943



PEDAGOGIA DIFERENȚIATĂ ÎN PREDAREA ȘI ÎNVĂȚAREA UNEI LIMBI STRĂINE

Prof. Georgescu Elena–Laura

Școala Gimnazială “Mircea cel Bătrân” Pitești, Argeș

Unul dintre obiectivele stabilite de Ministerul Educației Naționale este de a se asigura că fiecare tânăr își construiește viitorul profesional și reușește în viața în societate. Pentru a le îndeplini această dorință, elevii trebuie să beneficieze de cursuri de formare adaptate la nivelul și abilitățile lor. Este, de asemenea, util ca elevii în dificultate să fie identificați și îndrumați spre o profesie.

Fiecare profesor trebuie să predea disciplina sa având drept obiectiv succesul tuturor elevilor. Pentru aceasta, este necesar să integreze diversitatea în predare, să dezvolte pedagogii variate și diferențiate prin modificarea conținuturilor, a metodelor de predare-învățare-evaluare. Astfel, fiecare elev va putea dobândi noi cunoștințe și își va putea dezvolta abilitățile.

Dar fiecare clasă este alcătuită din elevi diferiți și nu pot fi tratați toți ca indivizi identici. Dimpotrivă, experiența lor personală, precum și inteligența formează persoane unice și, prin urmare, clase eterogene.

Conform lui Howard Gardner, psiholog american, părintele teoriei inteligențelor multiple, nu există doar un tip de inteligență, ci opt:

  • Lingvistică
  • Logico-matematică
  • Vizuală/spațială
  • Muzical/ritmică
  • Kinestezică/corporală
  • Naturalistă
  • Interpersonală
  • Intrapersonală.

Prin urmare, fiecare elev are competențe care îi sunt specifice și care îl pot influența în diferite domenii.

Apariția conceptului de inteligență datează de milenii. De-a lungul anilor, a fost înțeles și interpretat diferit, ajungându-se la conceptul de inteligențe multiple.

Obiectivul acestei lucrări este de a arăta că eficacitatea învățării este strâns legată de inteligențele multiple și tipurile de pedagogie aplicate.

Noțiunea de inteligență de-a lungul timpului

Noțiunea de inteligență a apărut în primele manuscrise ale Egiptului antic (3200 BC) în timpul primilor faraoni. Vechii egipteni credeau că inima era sediul inteligenței și al emoțiilor. În acel moment, conceptul de inteligență aparținea de domeniile medicinei și filosofiei.

După efectuarea autopsiilor asupra corpurilor umane, grecul Alcmeon din Crotone (570- 500 î.Hr.) este primul medic-filosof care a emis ipoteza că organul gândirii și al sentimentelor este creierul și că acesta dirijează corpul uman. El va defini apoi creierul ca un organ al inteligenței care controlează simțurile și circulația.

Noțiunea de inteligență a evoluat mult prin modificarea înțelegerii și percepției ființelor umane (creștinismul, iluminismul, Darwin). Psihologul J. Piaget (1896-1980) definește inteligența ca reprezentând abilitățile dobândite și folosite de oameni pentru a-și atinge obiectivele.

Dar conceptul de inteligență din zilele noastre?

În 1905, psihologii Alfred Binet și Théodore Simon au creat un test pentru copiii cu dificultăți de învățare din Franța. Creat pentru a determina care copii necesitau o atenție personalizată, metoda lor punea bazele testului de inteligență. Timp de mulți ani, acest test de inteligență a fost considerat standardul pentru măsurarea inteligenței. Folosit de aproape 100 de ani, acest test a fost, de atunci, pus în discuție deoarece se bazează, în esență pe raționamente logico-matematice și pe limbaj. Testul nu ia în considerare elementele determinante ale altor forme de inteligență. Pe lângă capacitatea de a memora, analiza și înțelege, inteligența se manifestă și în abilitatea de a se adapta la toate situațiile si de a face față dificultăților. Deci s-ar părea că există mai multe tipuri de inteligență.

Dezvoltarea neuroștiinței (sfârșitul anilor 1960) a făcut posibilă demonstrarea acestui lucru: cu cât creierul este stimulat mai variat, cu atât se dezvoltă mai mult. Există deci o legătură între creier și metodele de învățare. Creierul înregistrează cu ușurință anumite informații considerate utile pentru viitorul apropiat, în timp ce le șterge pe cele luate în considerare ca de prisos. Creierul va funcționa și alternând sarcini dar nu prin efectuarea de sarcini multiple în același timp. În plus, creierul are o plasticitate cerebrală dovedită, conferindu-i capacitatea de a se schimba și de a se adapta la mediu.

Fiecare persoană caracterizează termenul de inteligență în felul său și în funcție de experiența sa personală. Noțiunea de inteligență este cu atât mai complex de definit, deoarece nu există un singur tip inteligență, ci mai multe.

În urma cercetărilor efectuate de profesori și pedagogi, s-a constatat, mai întâi, că majoritatea elevilor cu note favorabile s-au considerat la fel de inteligenți în timp ce alți elevi se considerau neinteligenți și proști din cauza notelor proaste. Dar, unii elevi care au eșuat la școală erau foarte talentați. S-a emis apoi ipoteza că unul dintre principalele motive ale acestui eșec ar fi un mod de învățare nepotrivit.

Știind că la școală elevii dotați cu două inteligențe din opt (lingvistice și logico-matematice) sunt privilegiați, unii elevi, mai înclinați spre celelalte șase inteligențe, se vor confrunta cu dificultăți de învățare de-a lungul carierei lor școlare.

În cartea sa „Teoria inteligențelor multiple” publicată în 1983, Howard Gardner confirmă că nu există o singură formă de inteligență ci mai multe forme independente cu care fiecare ființă umană este înzestrată pe o scară variabilă în funcție de experiența sa personală. Fiecare individ are mai multe abilități și își poate dezvolta potențialul în fiecare tip de inteligență datorită plasticității creierului. Teoria lui H. Gardner se bazează pe faptul că nu există o singură inteligență, ci un ansamblu de inteligențe independente unul de celălalt. După el, toate ființele umane sunt înzestrate cu cele opt inteligențe, menționate în prima parte a articolului nostru.

Un cercetător american, Bill Campbell (2011), afirmă că 80% din eșecurile școlare ar putea fi evitate dacă s-ar aplica utilizarea unei pedagogii care ar solicita în mod regulat cele opt forme de inteligență.

Teoria inteligențelor multiple în învățarea unei limbi străine

Inteligența lingvistică: în domeniul predării limbilor moderne, inteligența verbală / lingvistică este capacitatea de a fi sensibil la structurile lingvistice. Acest tip de inteligență facilitează înțelegerea sensului cuvintelor, ordinea acestora, funcția gramaticală și modul de folosire. Este tipul de inteligență cel mai important pentru învățarea unei limbi străine și are legătură cu limbajul oral și modul auditiv de funcționare al limbii. Această legătură demonstrează importanța dialogurilor și a exercițiilor orale în ora de limbi străine.  De aceea, este important să se stabilească un echilibru rezonabil între timpul cât vorbește profesorul și timpul în care elevii sunt puși să lucreze. Este implicată în producerea de construcții gramaticale și recunoașterea structurilor lingvistice. Persoanele care iubesc să citească, să povestească, să rezolve rebusuri, jocuri de cuvinte/litere, sunt cele dotate în mod special cu acest tip de inteligență.

Inteligența logică/matematică, numită adesea „gândirea științifică”, este capacitatea de a gândi, de a socoti, de a calcula și de realiza un raționament logic. Acest tip de inteligență depinde de rațiune și influențează înțelegerea organizării unei limbi străine. Persoanele care recurg la acest tip de inteligență sunt mai înclinate să raționeze, să rezolve situații-problemă, să facă calcule, etc.

Inteligența vizuală/spațială este capacitatea de a crea imagini mentale și de a percepe lumea vizibilă cu precizie. Gândirea, capacitatea de a reflecta și rezolvarea de probleme sunt considerabil îmbunătățite de utilizarea imaginilor mentale. Memorarea este, de asemenea, mai ușoară datorită imaginilor mentale. Crearea de imagini mentale despre un eveniment duce la crearea de „amintiri”. Aproximativ 90%  din informațiile stocate în memorie sunt de natură vizuală. Învățarea unei limbi străine este o ocazie excelentă pentru profesor de a utiliza mijloace vizual-spațiale. Acesta ar putea folosi videoclipuri, imagini, reviste și chiar obiecte reale pentru a preda și pentru a evita să folosească limba maternă a elevilor săi.

Inteligența muzicală sau ritmică este capacitatea de a fi sensibil la structurile ritmice și muzicale. Muzica în procesul de învățare a unei limbi străine stimulează simultan partea rațională și emoțională a creierului, ceea ce ajută elevii să înțeleagă, să rețină și să aplice mai bine informația. Învățarea este mai eficientă când cele două părți ale creierului sunt stimulate simultan. Inteligența muzicală sau ritmică precum și inteligența verbală depind de auz și de cuvânt. Sunt incluse aici persoanele care recunosc și deprind ușor accentul și intonația unei limbi străine.

Inteligența corporală / kinestezică este capacitatea de a-și folosi corpul într-o manieră fină și elaborată, de a se exprima diferit în funcție de moment și de a manipula obiectele. Persoanele cu acest tip de inteligență dezvoltată sunt foarte bune la lucru manual și sunt, în general, sportive. Introducerea mișcării în învățarea unei limbi străine pare să stimuleze și mai multe părți ale creierului, favorizând memorarea de informații pe termen lung. Lipsa de mișcare, a contrario, nu ar permite creierului să atingă potențialul deplin și este în interesul profesorului să îi facă pe copii să se miște. Îi putem compara cu un copil care începe să comunice într-o limbă străină folosind exprimarea prin gesturi corporale. Activitățile fizice sunt importante în primii doi ani de învățare a unei limbi noi.

Inteligența interpersonală este capacitatea de a relaționa cu ceilalți și este importantă în activitățile de parteneriat sau de grup. Pentru a reuși în învățarea unei limbi străine, elevii au nevoie să comunice între ei. Trebuie să își vorbească, să se înțeleagă și să dezbată. Favorizarea interacțiunilor în clasă permite dezvoltarea limbajului, a capacității de exprimare, de ascultare, participarea și, astfel, inteligența interpersonală.

Inteligența intrapersonală este capacitatea de a avea o bună cunoaștere de sine. În învățarea unei limbi străine, cunoașterea punctelor personale slabe și tari este un factor de reușită. Astfel, elevul își va „trata” punctele slabe și își va acoperi lacunele.

Învățarea unei limbi străine oferă o multitudine de ocazii pentru a utiliza teoria inteligențelor multiple deoarece conține informații din mai multe domenii : istorie, geografie, cultură, matematică, artă, etc.

De la teorie la practică

Teoria inteligențelor multiple dovedește că fiecare persoană este unică și are capacități unice de a învăța, de a raționa, de a se adapta la mediu, de a învăța din experiența trăită. Cel care predă o limbă străină ar trebui să cunoască de la început aptitudinile elevilor dar și ale sale și trebuie să includă toate tipurile de inteligență în metodele lui pentru a obține participarea tuturor elevilor săi. Cea mai eficientă lecție este cea care utilizează mai multe tipuri de inteligență. Dacă, de exemplu, profesorul folosește metoda traducerii pentru a face exerciții de gramatică, pentru a memora vocabularul sau pentru a înțelege un text, el va pierde atenția și interesul mai multor elevi. Pentru a-i motiva și a-i captiva pe toți, profesorul trebuie să facă apel la cât mai multe tipuri de inteligență. El ar dirija activitatea de învățare, nu va fi centrul lecției, iar elevii vor învăța singuri, recurgând la propriul lor tip de inteligență.

Un profesor de limbi străine ar trebui să identifice profilul de inteligență al elevilor săi, să cunoască foarte bine competențele lor de limbă, să aleagă una dintre ele, înțelegerea orală, de exemplu, și să selecteze activități care să se adreseze tuturor tipurilor de inteligență. Apoi, ar trebui să creeze, la rândul lui, activități. Manualele sunt un punct bun de plecare. Profesorul ar putea să îl studieze și să identifice cărui tip de inteligență se adresează activitățile propuse, să concluzioneze ce tipuri de inteligență beneficiază de mai multe și de mai puține exerciții. De asemenea, o analiză a orelor desfășurate este benefică pentru că profesorul ar putea aduce constant îmbunătățiri.

Învățarea unei limbi străine nu cere profesorului să dezvolte doar inteligența lingvistică. Avem nevoie și de inteligența logico-matematică pentru a înțelege gramatica, de inteligența muzicală pentru a reproduce sunete noi. Toate tipurile de inteligență trebuie luate în considerare pentru o învățare completă, echilibrată și durabilă. Încercând să aplicăm aceste teorii, învățământul practicat va deveni mai eficient.

Copiii nu vor mai fi considerați „înzestrați”, cu un viitor promițător pentru că s-au născut cu un talent; în timp ce ceilalți elevi cu mai multe dificultăți sunt sortiți eșecului. Învățarea și succesul academic nu mai reprezintă o chestiune de talent și aptitudine. Aici intervine pedagogia, arta de a preda o disciplină, un subiect, de a transmite unei persoane sau unui grup de indivizi cunoștințe, know-how sau abilități interpersonale. Îmbunătățindu-ne constant modul de predare, școala și ora de limbi străine pot depăși imaginea de constrângere, pierdere de timp și pot deveni o plăcere.

BIBLIOGRAFIE

Philippe Meirieu, La pédagogie différenciée: enfermement ou ouverture ?, 1996, Paris, ESF Editeur

Chrystelle Ménoret, Mettre à profit les intelligences multiples par une différenciation pédagogique, 2017,  Bordeaux, Sciences de l’Homme et Société

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *