ISSN 2734 -6943

ISSN-L 2734 - 6943



STRATEGII DE SUCCES ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR

Prof. Stoica Mioara-Ramona

Liceul Tehnologic Constantin Dobrescu Curtea de Argeş

A. Neculau afirmă: „Chiar faptul de a parcurge împreună o situaţie de achiziţie implică o învăţare. Şi stilul de viaţă se poate învăţa! Dar orice învăţare de către adulţi înseamnă un act de educaţie” (2004, p. 44).

Învăţarea şcolară este un proces care se conduce după un model, după un plan sau un program concret de instruire şi evaluare folosit de profesor. Un model poate fi definit drept o orientare generală care fundamentează organizarea şi conducerea procesului de instruire.

Profesorul Ioan Cerghit (2002) descrie câteva astfel de modele elaborate şi aplicate de-a lungul istoriei pedagogiei româneşti tradiţionale : - modelul logocentric, cel mai răspândit model de organizare şi desfăşurare a instruirii, porneşte de la următoarea premisă explicativ-ştiinţifică: ştiinţa este un produs, un rezultat finit şi un bilanţ de adevăruri concretizate într-un corp de cunoştinţe; obiectivul fundamental îl constituie transmiterea informaţiilor esenţiale de către profesor, modelul fiind centrat pe monopolul absolut al cadrului didactic; - modelul empiriocentric abordează euristic situaţia de instruire, privind ştiinţa ca pe un proces şi familiarizând elevii cu logica investigaţiei ştiinţifice şi cu tehnicile de cercetare. Elevii experimentează astfel cunoaşterea şi folosesc în procesul de instrucţie învăţarea prin descoperire şi rezolvarea de probleme;  - modelul ethnocentric este centrat pe eficienţa şi pe performanţa în învăţământ, precum şi pe raţionalizarea procesului de predare - învăţare, în scopul descompunerii învăţării în operaţiile componente. Astfel, din perspectiva acestui model, instruirea devine o înlănţuire de procedee şi de tehnici de lucru ; - modelul sociocentric este un sistem de concepere a instruirii pornind de la acţiunea în grup a elevilor şi statuează organizarea socială a învăţării, deşi din punct de vedere psihologic, învăţarea este individuală. Principalele metode sunt cele de tip cooperatist, de autoconducere, dezbatere, cercetare în echipă; - modelul psihocentric porneşte de la exploatarea nevoilor copiilor de dezvoltare spontană. Orientarea teoretică este centrată pe individualitatea fiecărui elev şi pe cunoaşterea acestuia, iar metodele utilizate sunt munca independentă, jocurile didactice, simularea. Problema motivaţiei se bucură de un interes permanent din partea cadrului didactic.

II. Modele educaţionale de actualitate

Pe baza modelelor tradiţionale, pornind îndeosebi de la cel sociocentric, se conturează două perspective moderne de abordare a instruirii, şi anume: perspectiva constructivistă şi socio-constructivistă.

II.1. Modelul constructivist

Tema majoră a teoriei constructiviste este că „învăţarea este un proces activ în care cei care învaţă construiesc idei sau concepte noi bazate pe cunoştinţele lor actuale sau trecute” (Kearsley, 1994, on line).

Constructivismul este teoria cunoaşterii, dar şi a învăţării, cu efecte în plan pedagogic. Trei tipuri de constructivism sunt utilizabile în învăţare (Joiţa, 2009): constructivismul radical (cunoaşterea este un mod subiectiv, individual de construcţie a conceptelor), constructivismul cognitiv (construcţia cunoaşterii se bazează pe interiorizarea informaţiilor) şi constructivismul social (cunoaşterea este un produs al modului de dialogare în grup).

Potrivit constructivismului social, modelul cunoaşterii/învăţării prin colaborare şi cooperare completează învăţarea constructivistă, prin implicarea laturii sociale, apelul la clasă şi la grup constituind „una dintre etapele realizării construcţiei propuse” (Joiţa, 2006, p. 179).

II.2. Modelul socio-constructivist

Această perspectivă are în vedere importanţa socializării, punând în relaţie procesele cognitive cu interacţiunile sociale şi confruntările de idei care au loc cu ocazia acestor interacţiuni, valorizând deopotrivă, învăţarea şi socializarea (Bocoş, 2002, p.42).

II.3. Pedagogia interactivă

Una dintre orientările principale ale didacticii moderne se concentrează pe disțantarea de metodele școlărești, bazate pe condiționare, memorizare, repetiție, și pe promovarea metodelor care au în centru participarea interactivă și interesul direct sau indirect al cursantului în propria formare și dezvoltare cognitivă.

Individul care învață activ/interactiv este „propriul inițiator și organizator” al experiențelor de învățare, capabil să-si reorganizeze și să-și restructureze în permanență achizițiile proprii. Învățarea nu presupune o simplă înmagazinare de cunostințe, ci implică efort cognitiv, volitiv și emoțional, realizându-se mult mai ușor și eficient atunci când individul este angajat într-o relație interumană bazată pe schimb reciproc de mesaje.

III. Strategia educaţională. Tipuri de strategii

Strategia didactică vizează ansamblul metodelor, mijloacelor, modurilor de organizare a predării-învăţării, utilizate pentru atingerea obiectivele urmărite. O strategie didactică este eficientă când antrenează elevii, când se adaptează la particularităţile psihologice ale învăţării, când duce la o învăţare creativă (Cădariu, 2000, p.76-78).

III.1. Strategii expozitive

III.2. Strategii euristice

III.3. Strategii activ – participative; aceste strategii sunt în strânsă concordanţă cu actuala orientare a demersului didactic, şi anume, învăţarea centrată pe elev.

IV. Strategii didactice moderne, interactive

Ceea ce determină succesul unei activităţi de formare este strategia didactică, şi, mai ales, modul în care profesorul selectează şi adaptează strategiile la contextul educaţional respectiv.

Metodele de dezbatere pot fi: centrate pe cooperare (metoda învăţării în grupuri mici - Student Team Achivement Divisions (STAD); metoda mozaic (jigsaw); Reuniunea Phillips 6-6) și centrate pe competiţie (controversa constructivă, metoda turneului între echipe - Teams Games Tournements - TGT, voturile diferenţiate).

Metodele de dezvoltare a interrelaţionărilor pot fi: centrate pe interacţiunile intragrupale (învăţarea împreună; acvariul) și centrate pe interacţiunile intergrupale (tehnicile de spargere a gheţii, comunicarea rotativă). În tabelul de mai jos sunt prezentate etapele aferente metodelor enumerate anterior:

Metodele de rezolvare a problemelor pot fi: centrate pe analiza fenomenului: (analiza segmentelor de decizie interactivă - Interactive Decision Analysis Aids -AIDA, analiza SWOT: Puncte tari – Puncte slabe – Oportunităţi – Ameninţări / Strenghts – Weakness – Opportunities – Threats, Grupul de aprofundare profesională – GAP; metoda cubului) și centrate pe producerea ideilor creative (brainstorming, PIPS‚ sinectica, metoda Frisco). Toate acestea sunt prezentate în tabelul de mai jos:

IV.2.3. Metode de învăţare prin colaborare şi dezbatere (apud Dumitru,I, 2000; Peretti, de A, Legrand, J-A., Boniface, J., 2001)

IV.2.4. Metode şi tehnici de pentru dezvoltarea gândirii critice şi a interrelaţionărilor (apud. Dulamă, M., E, 2002 și Dumitru, I., 2000)

V. Competenţele şi rolurile strategiilor interactive

Rolul profesorului este „acela de a crea situaţii sociale de învăţare, situaţii interactive de grup, aducând în faţa acestora conflicte socio-cognitive de natură să genereze, cu adevărat, opoziţii şi divergenţe între participanţi” (Cerghit, 2008, p. 183). Pentru aceasta, cadrul didactic îşi depăşeşte calitatea de profesor/educator (distribuitor de cunoştinţe), devenind mai degrabă facilitator, mediator, antrenor (adesea coleg al cursanţilor), în măsură să transforme interacţiunea într-un proces de învăţare.

Rolurile cadrului didactic se redimensionează şi capătă noi valenţe, depăşind optica tradiţională prin care el era doar un furnizor de informaţii. În organizarea învăţării interactive, el devine un coparticipant, alături de cursant, la activităţile desfăşurate. Pentru a crea un mediu de învăţare interactiv, profesorul trebuie să utilizeze metode şi mijloace menite să conducă la stimularea şi intensificarea interacţiunilor dintre cursanţi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *