ISSN 2734 -6943

ISSN-L 2734 - 6943



Basmul cult – Basmul popular

Prof. Naum Roxana-Maria

Liceul de Arte "Plugor Sándor" Művészeti Líceum

Sfântu Gheorghe - Sepsiszentgyörgy

Basmul demonstrează cel mai bine o suită de probleme de natură teoretică:

      1. Caracterul de palimpsest al oricărui text literar;

      2. Variabilitatea oricărei specii literare care are elemente generale comune dar şi o suită de elemente particulare;

      3. Relaţia narator-naratar într-un text epic de ficţiune;

      4. Existenţa perspectivelor naratoriale în textele epice;

      5. Construcţia textelor epice pe o serie de teme redate prin motive literare;

      6. Ceea ce se numeşte ritual diegetic, al relatării;

      7. Funcţiile personajului literar într-un text epic;

      8. Funcţiile textului epic de ficţiune.

Toate aceste probleme au făcut ca basmul să fie una dintre cele mai studiate specii ale genului epic, s-au emis teorii interesante, şi prin studierea basmelor s-a născut o adevărată şcoală de cercetare, structuralismul.    Dintre marii cercetători ai basmului, primul care a văzut în basm, în nucleu toate problemele pe care le ridica genul epic, a fost Vladimir Propp, cercetător rus, autorul unor cărţi de referinţă: ”Morfologia basmului fantastic”; ”Rădăcini istorice ale basmului fantastic”.

Trebuie făcută distincţia între poveste şi basm, chiar dacă adeseori s-a pus semn de egalitate între acestea.

Cercetătorii basmului, Greimas şi Vladimir Propp denumesc basmul naraţiunea de mare întindere care are un tipar constructiv fix, spre deosebire de poveste unde construcţia este liberă, structura fiind dictată de tematică. Francezii numesc basmul aşa numita povestire fantastică sau povestire albastră.

De regulă în limbile europene există un singur cuvânt pentru a denumi nişte naraţiuni în care apare fabulosul, în vreme ce în limba română dispunem de doi termeni capabili să opereze departajarea dintre basm şi poveste. Având în vedere că în limba română există doi termeni diferiţi, aceştia trebuie aplicaţi cu acurateţe ştiinţifică deoarece basmul are o construcţie fixă şi o tematică aproape lipsită de variaţiune. Astfel orice basm are trei formule fiecare cu diferite funcţii.

Formula de deschidere reprezintă şi incipitul basmului în sensul în care este rostită de un narator naratarului său. Această formulă este aproape invariabilă: “A fost odată ca niciodată…” şi care are rostul mai întâi să atragă în ficţiune naratarul.

Formula de continuare a relatării este de nelipsit din basmul popular “şi înainte mult mai este”, a cărei funcţie esenţială este menţinerea naratarului în spaţiu ficţiunii. Se justifică şi ca element de strategie diegetică fiindcă prin ea naratorul îi promite naratarului său evenimente şi mai palpitante.

Formula de încheiere este variabilă, de regulă încheiere umoristică şi întâmplător, fiindcă ea are rostul scoaterii naratarului din ficţiune şi readucerea lui în timpul istoric. Se utilizează formule de tipul “Şi-am încălecat pe-o şa si v-am spus povestea mea”, “Si-am încălecat pe-o căpşună şi v-am spus o minciună”, formulă care este obligatorie ţinând cont de naratarul copil al basmului popular. Absenţa unei formule poate provoca o ştergere a limitelor dintre realitatea concretă şi ficţiune. Ficţiunea se poate prelungi în realitatea, provocând tulburarea acestui tip de narator.

Mircea Eliade demonstrează că omul arhaic nu avea conştiinţa timpului istoric, adică a timpului ca şi curgere ireversibilă, fiindcă întreaga sa existenţă se desfăşoară între ritualuri, în timpul cărora membrii colectivităţii respectau viaţa strămoşilor sau a strămoşului mitic.

Basmul este prin urmare o memorare atât a vremurilor arhaice cât şi a sugestiei felului în care civilizaţia mitică a evoluat. În orice basm popular există invariabil acelaşi bestiar (animale), împărţit în animale benefice deja supuse omului şi cele malefice. Apar deasemenea obiecte magice lucru care vine di gândirea magică, fiindcă conform acestei gândiri nu doar omul este capabil să intervină în ordinea realului, ci şi o serie de obiecte.

Apar apoi cifrele magice 3, 7, 9, 12, 24, o reminiscenţă a gândirii mitice, deoarece omul arhaic nu-şi putea imagina universul ca şi haos, ci unul ordonat, după subtile reguli matematice. De aceea tot timpul în basm apar simetrii numerice. Dincolo de schema constructivă a basmelor populare există elemente specifice ale acestora care se referă la planul narării. Naratorul ţine permanent cont de naratarul său, copilul, nu numai în ceea ce priveşte strategia de a-i capta atenţia, ci şi în privinţa psihologiei acestuia. Orice narator va adopta un ritm epic ce variază de la cel lent la cel mediu în funcţie de momentele ritualului diegetic. La începutul unui basm ritmul este oarecum lent pentru a provoca adaptarea naratarului la lumea ficţiunii. Apoi ritmul epic devine unul susţinut şi surprizele urmează una după cealaltă într-un ritm din ce în ce mai mare pentru a provoca diferite stări emoţionale.

Povestea spre deosebire de basm nu cunoaşte o structură fixă, funcţiile personajelor sunt altele, conflictele traduc de fapt motive specifice unei colectivităţi umane, şi în felul acesta personajele şi evenimentele nu sunt arhetipuri.

George Călinescu în “Estetica basmului” spune că personajele din poveste sunt travestiri ale unor ipostaze umane ca:

–   în poveste “Capra cu trei iezi” ar exista un conflict specific uman, cel între vecinul care profită de absenţa unui bărbat în casa vecinei, obligată să-şi crească şi să-şi apere singură copiii.

Poveste spre deosebire de basm are o vechime mai mică şi de asemenea naratorul are libertăţi depline în raport cu naratarul său, de a introduce evenimente inedite, personaje noi de la o poveste la alta.

În poveste sau în basm, dar mai ales în basm de la bun început naratarul este proiectat în altă lume decât cea a realităţii concrete, adică o lume fabuloasă.

Fabulosul este o plăsmuire mentală, o lume ireală, nonexistentă decât în spaţiul ficţiunii.

Miraculosul presupune intervenţia unei fiinţe transcedentale supraumane, fie că este vorba de un miraculos creştin ori păgân.

Basmul cult este fără îndoială un palimpsest, în care se recunosc atât elemente ale basmului popular cât şi elemente ale basmului cult. Basmul cult nu se adresează unui naratar copil, naratorul are în vedere un naratar matur înzestrat cu ceea ce se numeşte cultură permiologică, adică o cultură bazată pe cunoaşterea mitologiei, a credinţelor şi a simbolurilor mitice şi magice, şi a patrimoniului de proverbe, zicători şi de aluzii la cultura populară.

De aceea în mod greşit s-a crezut destul de multă vreme că basmele şi poveştile lui Creangă  n-ar fi decât transcrierea unor producţii populare. Cel care demonstrează că această idee este incorectă este George Călinescu în lucrarea “Viaţa şi opera lui Ion Creangă”. El îl socoteşte pe Ion Creangă din aceeaşi categorie de scriitori cu francezul Francois Rabelais, autorul celebrului roman “Gargantois şi Pantaguel”. George Călinescu observă cu mare fineţe unitatea operei lui Ion Creangă, ce se impune în mod special prin “Amintiri din copilărie” dar afirmă că în fond lumea poveştilor şi a basmelor lui Creangă este lumea din “Amintiri din copilărie” un travestit. Călinescu accentuează teribilul apetit al povestirii pe care-l trăiesc atât personajele din poveşti şi basme cât şi mai ales naratorul.

În primul rând ne interesează la Ion Creangă ipostaza naratorilor cu totul diferită de cea din basmele populare. În basmul popular naratorul îşi dezvoltă o anumită strategie a relatării în funcţie de naratarul său copil. Acest tip de narator este avid (lacom) de evenimente, motiv pentru care naratorul nu insistă asupra detaliilor descrierilor ci satisface această nevoie de evenimente a copilului relatând într-un ritm epic accelerat pentru a menţine surpriza şi în mod special atenţia naratarului său. La Ion Creangă în schimb, naratorul este fără îndoială un estetic care gustă cu deliciu fiecare detaliu asemeni unui manierist. La Ion Creangă de fiecare dată limbajul este unul aluziv, una pare a spune naratorul şi altceva înţelege naratarul matur.

Naratorul din “Povestea lui Harap Alb” îşi exprimă subtil atât viziunea carnavalescă despre lume cât şi intenţia savantă de carnavalizare a basmului.

Basmul popular din punct de vedere stilistic se caracterizează printr-o perfectă unitate în sensul în care există un singur stil, acela al naratorului, care nu-şi întrerupe fluxul naratorial nici atunci când intervin sumarele dialoguri dintre personaje.

Personajele basmului popular se exprimă întotdeauna prin intermediul vocii naratorului, datorită faptului că basmul popular este o creaţie colectivă şi atunci autorul nu este interesat de efecte stilistice, ci de acţiune şi de personaje. În al doilea rând naratarul basmului popular este copilul incapabil să guste farmecul limbajului.

În al treilea rând basmul la origine a fost destinat a fi povestit în faţa  unui naratar copil, individul colectiv şi nu lecturii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *