ISSN 2734 -6943

ISSN-L 2734 - 6943



FACTORII CONCREŢI AI EDUCAŢIEI RELIGIOASE

Prof. Bâzu Veronica

Școala Gimnazială Nr. 3 Galați

Din darul şi voia lui Dumnezeu omul este singura fiinţă educabilă din întreaga creaţie. Animalele, chiar cele cu un grad sporit de inteligenţă şi instincte (delfinii, câinii etc.) nu se educă, ci se dresează. Iar diferenţa dintre educaţie şi dresaj este incomensurabilă : în timp ce omul educat devine cu timpul un creator original, animalul supus dresajului nu poate depăşi niciodată stadiul de imitator. Prin voia lui Dumnezeu, numai omul a fost înzestrat cu suflet hărăzit veşniciei, cu raţiune, sentiment şi voinţă, funcţii care pot fi educate ca atare, realizându-se limbajul articulat, gândirea logică, afectivitatea superioară şi voinţa autonomă.

Termenul educaţie provine din substantivul feminin educatio, onis, care înseamnă, educaţie, creştere purtare de grijă, având corespondent în verbul educo, ere, duxi, ductum- a creşte, a scoate din, a face să iasă, a da la iveală, a înălţa etc. Iar factor înseamnă făcător, creator, autor, fabricant.

Factorii generali ai dezvoltării personalităţii sunt: ereditatea, mediu, educaţia.

Educaţia religioasă, ca dimensiune specială a educaţiei, reprezintă totalitatea mijloacelor divino-umane utilizate în scopul formării caracterului moral-creştin.

Factorii concreţi ai educaţiei religioase sunt: Familia, Biserica şi Şcoala, ca instituţii de bază ale societăţii. În categoria persoanelor care fac educaţia, sunt nominalizaţi, în general, părinţii, clericii şi profesorii dar în primul rând trebuie menţionat Dumnezeu, Treime de Persoane, Izvorul şi Creatorul a toate, inclusuv al educaţiei.

  1. DUMNEZEU – Factor şi Izvor veşnic al educaţiei

Parafrazând spusele lui Petre Ţuţea, în legătură cu afirmaţia lui Newton “gravitaţia este Dumnezeu!”, plecăm de la premisa: “educaţia este Dumnezeu!”. Şi nu este doar începutul şi sfârşitul ei, ci Factor şi Creator permanent. Toţi educatorii trebuie să aibă conştiinţa că educaţia nu este un act sau un efort exclusiv uman, ci rezultatul sinergiei divino-umane. Actul educaţional complet şi eficient este teandric. Dumnezeu ne-a acordat acest privilegiu extraordinar, de a fi împreună – lucrători cu El, nu doar în actul mântuirii noastre, în general, ci şi în educaţia copiilor noştri, în familie, în biserică şi şcoală. Acest dar dumnezeiesc a devenit operant, cu deplinătate, prin întruparea lui Iisus Hristos, Piatra din capul unghiului de la care începe zidirea caracterului creştin al pruncului, clădindu-se apoi, piatră cu piatră, virtuţile în adolescenţă şi în maturitate, pentru ca în final opera pedagogiei divino-umane să fie încununată cu aura înţelepciunii şi cu venerabilitatea bătrâneţii.

  • FAMILIA CREŞTINĂ

Cea mai veche şi, totodată, cea mai puternică instituţie umană este familia, cunună a creaţiei şi expresie a iubirii şi comuniunii proniatoare a lui Dumnezeu. Ea a fost numită adesea  mica biserică, sau biserica de acasă, pentru caracterul ei comunitar şi atmosfera de sfinţenie pe care trebuie să o cultive. Poate fi considerată, de asemenea, ca o mică şcoală, pentru că aici copiii primesc lecţii esenţiale de viaţă, nu doar în cei şapte ani de acasă, ci şi ulterior.

Familia este recunoscută unanim ca instituţie de bază a societăţii, nu doar din perspectivă religioasă, ci şi din punct de vedere civil, întrucât în toate ţările civilizate familia este ocrotită prin lege. În România, Codul Familiei prevede, astfel, la art.1 : «  În România statul ocroteşte căsătoriaşi familia ; el sprijină, prin măsuri economice şi sociale, dezvoltarea şi consolidarea familiei. Statul apără interesele mamei şi copilului şi manifestă deosebită grijă pentru creşterea şi educarea tinerei generaţii ». De asemenea codul prevede articole referitoare la educaţia copiilor. Părinţii sunt obligaţi să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui, în conformitate cu ţelurile statului, spre a-l face folositor colectivităţii.

Familia reprezintă, după Dumnezeu, factorul cel mai important şi decisiv al educaţiei creştine, nu numai al copiilor, ci al fiecărui membru în parte. Pentru că fiecare persoană, aparţinătoare unei familii, este atât factor cât şi subiect al educaţiei: copiii învaţă de la părinţi, bunici, fraţi mai mari, dar şi invers. Această şcoală de familie are, de altfel, cel puţin trei înţelesuri: de a învăţa pe alţii, cu sensul de a-i sluji şi de a învăţa de la alţii, cu sensul de a-i asculta.

Pentru ca o familie să fie, într-adevăr, factor esenţial al eduvaţiei creştine, trebuie să întrunească anumite condiţii.

În familia creştină trebuie să se reflecte iubirea intra-trinitară dumnezeiască. Educaţia copiilor este optimă atunci când iubirea dintre membrii familiei imită iubirea dumnezeiescă dintre persoanele Sfintei Treimi. Propriu-zis, familia creştină trebuie văzută ca o icoană a iubirii lui Dumnezeu pe pământ.

Familia trebuie să-şi propună ca scopuri prioritare înmulţirea neamului omenesc (naşterea, dar şi educarea copiilor) şi ajutorul reciproc între membrii ei, atât în cele materiale, pentru traiul zilnic, cât şi în cele spirituale, în vederea mântuirii. Copiii trebuie ajutaţi să scape de anarhia instinctelor oarbe şi a tendinţelor spontane ca să devină capabili a se conduce singuri, trebuie stimulaţi, totodată, să se smulgă treptata din tirania egoismului instinctual, pentru a deveni tot mai buni; copilul trebuie deprins cu munca, răbdarea, uitarea de sine, pentru a se devota binelui obştesc. În acest scop, trebuie ajutat să-şi aleagă o profesie corespunzătoare vocaţiei şi aptitudinilor lui, nu forţat spre una care să nu se poată împlini. Părinţii trebuie să conştientizeze faptul că fiecare copil, fiind rodul conlucrării dintre ei şi Dumnezeu, trebuie să se bucure de o ereditate sănătoasă, unită cu o educaţie pe măsură.

Potrivit cuvintelor Mântuitorului, în familie trebuie să se dea întâietate valorilor religioase, în raport cu cele materiale. „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă”(Matei 6, 33). Copiii trebuie învăţaţi să se poarte ca oameni duhovniceşti, nu materialnici.

Una dintre grijile de căpetenie ale părinţilor este să-i asocieze pe copii la viaţa şi rugăciunea Bisericii, învăţându-i să respecte valorile esenţiale, fără a se intra în conflict cu normele relative, inevitabile în viaţa de zi cu zi. Părinţii trebuie să menţină un permanent echilibru între măsurile restrictive şi acordarea libertăţilor, cu scopul de a le stimula copiilor un bun autocontrol asupra libertăţii, în sensul vieţuirii în adevăr, iubire şi dreptate.

Comunicarea dintre părinţi şi copii, conţinutul şi calitatea ei, constituie una dintre „cheile” reuşitei educaţiei creştine .Dragostea părintească şi buna intenţie, nu lipsesc decât în cazul anumitor părinţi denaturaţi şi inconştienţi. Ceea ce se poate reproşa uneori multor părinţi, însă, sunt metodele greşite utilizate în educaţie. Capcanele căderii copiilor şi tinerilor s-au înmulţit într-un mod alarmant, iar la noi în ţară acestea sunt cauzate în mare măsură şi de condiţiile tot mai scăzute ale nivelului de trai. Sărăcia, deruta profesională, drogurile, alcoolismul, prostituţia, nesiguranţa vieţii de mâine, deprimarea etc. dau o imagine negativă lumii în care trăim. Familia poate chiar în aceste condiţii, să crească şi să educe creştineşte copiii, cultivându-le un suflet sănătos, într-un trup sănătos.

Părinţii trebuie să colaboreze armonios cu alţi educatori: preoţi, profesori, diriginţi etc. Părinţii care nu merg niciodată pe la şcoală nu se pot aştepta  la rezultate bune, iar cele rele care vor veni cu siguranţă se vor răsfrânge negativ, inevitabil, în viaţa de familie. Atenţie deosebită trebuie să acordăm legăturii noastre cu duhovnicul copilului.

  • BISERICA

Educaţia creştină a copilului nu poate fi imaginată fără slujirea Bisericii, ca instituţie divino-umană, instituţie fundamentală a societăţii, mai veche decât chiar a statului. La noi, cel puţin, după retragerea aureliană (271-275) până la întemeierea cnezatelor şi voievodatelor (sec. al XIV-lea) şi până la unificarea lor, singura instituţie existentă neîntrerupt a fost Biserica. Ei îi revine aproape în exclusivitate, meritul de a fi salvat fiinţa neamului de la pierire. Ea a ţinut loc şi de şcoală şi de cancelarie domnească.

Dacă celelalte instituţii ale unui neam sunt supuse deseori efemerităţii, datorită caracterului lor vremelnic şi trecător, Biserica se caracterizează prin viabilitate veşnică, pentru că veşnic este întemeietorul ei, Iisus Hristos.

În plan educaţional creştin, Biserica este factor esenţial, prin mijloacele ei tezaurizate: doctrina, morala, disciplina canonică şi cultul. Dintre toate, cultul divin este cel mai apropiat mijloc de educaţie religioasă, întrucât doctrina, morala, disciplina sunt predate creştinului de rând, cel mai adesea, tot prin cultul divin, în cadrul căruia, o dată cu slujbele sfinte, se rostesc şi cuvinte  de învăţătură, predici şi cateheze, atât de importante în luminarea minţii credinciosului.

Răspunzând la întrebarea: când începe educaţia copilului în Biserică? Trebuie precizat faptul că ea începe înainte de a se naşte! Mamele creştine din clipa care ştiu că au zămislit prunc în pântece, vor apela la ocrotirea Bisericii: se vor spovedi şi împărtăşi periodic, sfătuindu-se mereu cu duhovnicul asupra unui program de rugăciune particular, vor participa cât mai des cu putinţă la slujbe etc. După naştere, Biserica are câteva rânduieli pentru mame şi nou-născuţi, de mare frumuseţe şi adâncă semnificaţie liturgică. De acum, se desfăşoară în mod firesc etapele integrării şi creşterii pruncului în Biserică. Această asistenţă duhovnicească înseamnă, de fapt, şi educaţie creştină, atât pentru mamă cât şi pentru prunc. Educaţia va continua apoi, prin tot ceea ce oferă spaţiu eclezial: slujbe, predici, cateheze etc.

  • ŞCOALA

Când vorbim despre şcoală, ca factor esenţial în educaţia religioasă, trebuie să avem în vedere trei realităţi: şcoala ca instituţie, profesorul de religie şi elevul.

Şcoala ca instituţie, cuprinde ansamblul mijloacelor materiale şi spirituale cu ajutorul cărora se desfăşoară procesul educaţional. Şcoala este o a doua familie, atât pentru profesori cât şi pentru elevi.

Reuşita misiunii unei instituţii (Şcoală, Biserică, Armată etc.) depinde într-o măsură covârşitoare de conştiinciozitatea slujitorilor ei. Reuşita orei de religie depinde nemijlocit de conştiinciozitatea celui care o predă. Copiii văd religia, de fapt Ortodoxia, prin prisma profesorului de religie. Unui profesor, la fel ca preotului sau altor educatori, de care depinde formarea caracterelor, i se cere neapărat a fi un om cu personalitate.

Profesorul de religie trebuie să posede cunoştinţe temeinice de religie creştină. În predarea religiei, prin care vrem să-i punem pe copii în legătură cu Dumnezeu, profesorul trebuie să se simtă el mai întâi în legătură vie cu Acela despre care le vorbeşte copiilor. Acesta trebuie să fie nu numai o persoană oarecare, ci o personalitate intelectuală şi morală, el trebuie să fie o fântână a cunoştinţei din care să scoată neîncetat apa cea vie, dătătoare de viaţă spirituală.

Aşa după cum personalitatea Mântuitorului Iisus Hristos stă în centrul învăţământului religios, ca izvor de viaţă religioasă, personalitatea profesorului de religie este în centrul atenţiei elevilor săi, având un rol hotărâtor în atingerea  scopului urmărit.

Dascălul de religie trebuie să fie cu un pas înaintea celorlalţi ca „ olar de suflete” pentru că „îndreptarea morală a unei naţii se cuvine să purceadă dinlăuntrul ei, nu plecarea domnitorilor buni, nici asprimea legilor o pot înfiinţa, ci făptuire şi pilda individuală” (Gh. Asachi). A-ţi trăi menirea de dascăl, transformînd iubirea în altar de jertfă, înseamnă a trăi pedagogic la modul exemplar pentru că „un pedagog care nu arde ca lumina într-o biserică, acela nu e pedagog” (Anastasia Popescu).

Dincolo de coaja „materiei” trebuie să se întâlnească personalitatea educatorului în plină epocă de rodnicie, cu personalitatea în formare a elevului şi să o atragă cu sine pe câmpul experienţei.

Copilăria este acea perioadă în care copilului i se imprimă ceea ce vede şi aude în mediul în care trăieşte.

Profesorii de religie sunt chemaţi să fie icoană sfântă pentru elevii lor. Lipsa de religie e o viaţă artificială pentru copil. Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l ştie un educator e că vârsta copilăriei e cea mai însemnată pentru formarea religioasă a omului.

Elevii nu sunt doar nişte receptori pasivi ai cunoştinţelor, nici doar tocilari şi emiţători mecanici, care trebuie să reproducă docili cele predate, ci sunt factori esenţiali ai educaţiei, parteneri de dialog, suflete capabile să gândească şi să creeze. Până la o anumită vârstă nu li se poate cere decât o responsabilitate parţială pentru conştientizarea importanţei orei de religie. De cele mai multe ori, receptivitatea sau nereceptivitatea lor reflectă mediul religios sau nereligios de acasă, copiii fiind o oglindă a familiei din care provin. Profesorul de religie trebuie să realizeze mai mult decât oricare dintre profesori că, în general, copiii sunt curaţi la suflet şi că unele însuşiri negative nu sunt proprii fiinţei lor, ci amprentele mediului negativ de acasă. Simion Mehedinţi spunea: „Nu există copil rău, ci numai copil în care nu ai descoperit încă partea cea bună”. Elevii trebuie socotiţi prieteni, demni de cel mai înalt respect, nu subalterni obligaţi să suporte orice cuvânt, capriciu sau atitudine.

La rândul lor, elevii trebuie să fie receptivi, ascultători faţă de profesori, ca faţă de proprii părinţi, îmbrăcaţi decent, cuviincioşi în vorbire şi atitudini, demni în exprimarea eventualelor nemulţumiri. Să nu vorbească necontrolat, refuzând învăţătura şi nelăsând nici pe alţii să înveţe. Parabola Semănătorului se aplică şi aici: nu-i întotdeauna vina celui care seamănă, că recolta va fi slabă, dacă pământul este pietros sau plin de spini.

Elevul trebuie să conştientizeze că orice învăţătură bună are menirea să – l ridice, să-l înalţe spre demnitatea de om deplin, să ajungă la „starea bărbatului desăvârşit”. Altfel spus, învăţătura, mai ales cea creştină, are menirea de a-l ridica pe copil din starea biologică, vegetativă, la demnitatea omului chemat spre desăvârşire.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *