ISSN 2734 -6943

ISSN-L 2734 - 6943



STIMULAREA EXPRIMĂRII DE TIP VERBAL LA COPIII PREŞCOLARI DE GRUPA MARE PRIN INTERMEDIUL DRAMATIZĂRILOR

Prof. Înv. Preşcolar Cîciu Alexandra Georgeta

Grădinița cu P.P. ” Căsuța Poveștilor”, Sibiu

Dezvoltarea limbajului la vârsta preşcolară

Dramatizarea este o metodă care are ca scop dezvoltarea capacităţii de exprimare orală şi receptare a mesajului, exprimarea unor sentimente şi relaţionarea cu ceilalţi copii care ajută la dispariţia timidităţii. Bucuria de „a face ca”, a trăi imaginar, a se exprima liber şi a se transpune în locul eroilor preferaţi din poveşti într-o lume în care binele triumfă iar răul este pedepsit sunt benefice preşcolarilor, influenţând comportamentul acestora.

Dincolo de bucuria jocului şi farmecul poveştilor, dramatizarea presupune şi ca educatoarea să aleagă corect poveştile care vor fi dramatizate în funcţie de dificultăţile tuturor copiilor, grija să nu transforme o activitate plăcută, care se bazează pe motivaţie şi libertate într-una plictisitoare, tensionată şi plină de indicaţii regizorale care nu ar mai permite copiilor să se desfăşoare în ritmul propriu.

            Ştiind cât de important este limbajul în procesul de comunicare al copilului astfel încât să îşi exprime cu uşurinţă gandurile, impresiile, să redea cursiv şi logic o poveste sau o întâmplare auzită sau imaginată de el, consider că un rol important în realizarea acestor lucruri îl au dramatizările, deoarece prin intermediul lor se dezvoltă capacitatea de receptare a mesajului oral, de exprimare a unor sentimente prin mişcare scenică dar mai ales, dramatizările conduc la diminuarea dificultăţilor în pronunţia sunetelor.

„Limbajul este un sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceştia îşi exprimă gândurile, sentimentele şi dorinţele.”(Dicţionarul explicativ al limbii romane, p. 570). Este un mijloc de creaţie, de afirmare de sine, de facilitare a relaţiilor sociale şi este legat de evoluţia personalităţii umane, exprimate din punct de vedere al stilului şi al nivelului de cultură.

Evoluţia personalităţii fiecărui individ depinde de bazele de la care porneşte această dezvoltare. Bazele sunt puse în perioada de vârstă preşcolară, vârstă care este considerată o perioadă situată între puternica dezvoltare şi creşterea din primii ani de viaţă. De aceea, aceasta este o vârstă la care începe formarea principalelor procese psihice umane (memoria, gandirea, limbajul şi viaţa afectivă).

Limbajul reprezintă una dintre cele mai importante aptitudini pe care le achiziţionează copilul preşcolar, acesta fiind totodată un element - cheie în însuşirea cunoştinţelor în şcoala (Airinei, 2010). Dezvoltarea limbajului cuprinde: evoluţia în plan fonetic,  gramatical, lexical şi semantic.

În privinţa evoluţiei dezvoltării achiziţiei limbii dacă până la vârsta de 3 ani copiii înţeleg mult mai multe cuvinte decât pot să reproducă, la vârsta preşcolară situaţia se schimbă, deoarece limbajul se dezvoltă în acelaşi timp cu gândirea şi copilul reuşeste să reproducă aproximativ toate cuvintele cunoscute.

În comunicarea umană se evidenţiază două forme de limbaj şi anume: limbajul verbal (utilizând limba şi cuvântul) şi limbajul nonverbal ( modalităţi de exprimare diferite faţă de cuvânt: limbaj muzical, pictural, gestual ). Limbajul se utilizează  şi în atunci  când nu se comunică verbal, fiind doar un mijloc de transmisie a informaţiei, circulând de la un sistem cognitiv la altul. Limbajul este reprezentat de modul de asimilare, integrare şi funcţionare al limbii la nivel individual. Omul nu ar supravieţui dacă nu şi-ar dezvolta limbajul în cadrul comunităţii în care trăieşte.

Limbajul verbal, specific doar omului, a apărut şi s-a dezvoltat ca o cale  pentru conştientizarea, comunicarea şi satisfacerea mult mai rapidă a anumitor nevoi. Omul învaţă regulile de utilizare a limbajului în primii ani de viaţă, îmbogăţindu-şi experienţa pe tot parcursul existenţei sale şi făcând posibilă comunicarea trăirilor, nevoilor, etc. Unii psihologi consideră că limbajul este o funcţie înnăscută şi că utilizarea acestuia este predeterminată genetic (Noam Chomski, 1957). Alţii consideră că limbajul nu este predeterminat genetic şi că se învaţă prin construcţii mintale ale individului pe parcursul vieţii (Jean Piaget, 1965).

O problemă deosebit de importantă în dezvoltarea limbajului copilului o reprezintă însuşirea structurii gramaticale. Dobândirea experienţei verbale duce încet, încet la formarea unor generalizări lingvistice, la aşa-zisul „simţ la limbii”.

Pentru formarea limbajului orice pedagog va trebui să urmărească: îmbogăţirea vocabularului, înfătuirea structurii gramaticale, expresivitatea adecvată la context, lărgirea capacităţii de interpretare semantică şi polisemantică a limbii vorbite. Prin activităţile instructiv-educative cu factorii şi cu condiţiile enunţate, însuşirea limbii ca şi instrument de cunoaştere, se desfăşoară ca un proces de acumulare, necesar generalizărilor lingvistice. După trecerea gânguritului, când copilul începe să vorbească, se exprimă prin cuvinte investite cu funcţiile gramaticale ale unei fraze.

Vocabularul copilului  şi aptitudinile de comunicare depind oarecum de mediul de dezvoltare-stimulare al acestuia în cadrul conversaţiilor cu adulţii unde putem observa că:

  • Între 0 - 1,5 ani copilul aude cuvintele pronunţate de adult şi are loc primul contact cu cuvântul.
  • Între 2 - 4 ani copilul reuşeşte  să numească obiecte, ca şi cum ar încorpora etichete.
  • Între 5 - 7 ani copilul învaţă să folosească propoziţii şi fraze.

Aşadar, sunt două forme fundamentale de limbaj verbal şi anume limbajul extern şi limbajul intern. Limbajul extern se utilizează în comunicarea efectivă dintre două persoane. Limbajul intern este efectul consolidării şi interiorizării schemelor funcţionale ale limbajului extern. Limbajul intern care se dezvoltă mai târziu decât cel extern, se leagă de viaţa interioară a individului şi se dezvoltă în paralel cu gândirea. În comunicarea umană efectivă se foloseşte doar limbajul extern care se dezvoltă primul şi care are două forme şi anume: oral şi scris.

Limbajul intern reprezintă schema principală şi suportul activităţii mintale astfel că nu există gânduri necodificate verbal. Limbajul verbal este necesar efectuării activităţii psihice umane pentru că nu există nici un proces psihic care să nu depindă de limbajul verbal, motiv pentru care acesta configurează şi orientează întreaga activitate psihică umană. Informaţiile sunt reţinute şi reactualizate mai uşor cu ajutorul memoriei, atunci cand sunt mediate de limbaj.

În cadrul proceselor psihice acestea devin din ce în ce mai complexe, fiind intermediate de forme superioare de limbaj:

  • Între 2-3 ani are loc indicarea denumirii obiectelor percepute;
  • Între 4-5 ani copilul tinde să imite adulţii, motiv pentru care este foarte important ca aceştia să folosească limbajul verbal corect;
  • Între 6-7 ani lectura are un rol esenţial, astfel efectuându-se învăţarea şi precizarea mai bună a termenilor abstracţi.

În continuare vom vorbi despre comunicarea preşcolarilor care reprezintă o mare importanţă, deoarece prin intermediul ei se realizeză reglarea efectivă a comportamentului şi însuşirea primelor cunoştinţe.

Prin comunicare înţelegem schimbul informaţiilor dintre un emiţător şi un receptor. Oamenii folosesc diferite semne pentru comunica valori,  date sau reguli. Orice obiect care are sens poate fi folosit ca purtător de informaţie.

Comunicarea poate fi efectuată prin limbaj articulat dar şi prin alte forme de limbaj pentru a transmite informaţii. Prin urmare, acest proces psiho-social poate fi direct (mesajul se transmite prin gesturi, mimică, cuvinte) şi indirect (mesajul se transmite prin tehnici şi tehnologii: semnale transmise prin unde hertziene, scriere etc.).

Comunicarea trebuie uşurată de activităţile din grădiniţă, să organizeze spaţii de comunicare şi să accepte spaţii de comunicare. Aceste situaţii individuale şi colective. Situaţiile de comunicare individuale se referă la repetarea celor spuse de copil de către educatoare cu voce tare şi reformularea frazelor copilului de mai multe ori, în sensuri diferite şi un limbaj corect. Astfel, copilul observă că ceea ce a repetat educatoarea este chiar expresia propriilor lui gânduri. Situaţiile de comunicare colectivă se realizează în momentul în care copiii fac diferite exerciţii fiind aşezaţi în semicerc: povestesc, recită, vorbesc, cântă, astfel încât fiecare utilizează cu plăcere limbajul.

Exerciţiile distractive pot fi realizate pornindu-se cu poveşti, cărţi ilustrate sau cântece. Prin exerciţiile de eliberare a limbajului copiii sunt puşi în situaţia de a vorbi, educatoarea reformulând ceea ce spun copiii, moment care reprezintă stimularea  creativităţii şi comunicării şi motiv pentru care este absolut necesară stimularea dezvoltării limbajului la preşcolari. Nu doar progresul intelectual şi munca de învăţare pot fi frânate datorită stângăciei şi sărăciei vocabularului deoarece acestea pot produce şi anumite modificări în stările afective ale copilului cum ar fi teama şi timiditatea.

Dimensiunea afectivă la preşcolari se exprimă prin îmbogăţirea şi diversificarea stărilor afective, dar şi aspecte care conduc la trezirea sentimentului de personalitate care se exprimă printr-o atitudine de opoziţie (Wallon, 1975), dar şi printr-o paradă a eului accentuată prin sprinteneala copilului, care este folosită pentru a atrage atenţia celor din jur.

În mod sigur şi inevitabil, urmarea grădiniţei duce la conturarea unui comportament autentic şi interrelaţional. Structura formală şi informală a grupului de preşcolari reprezintă un climat psihosocial în care orice copil este atât spectator cât şi actor al întâmplărilor petrecute aici. Relaţiile interpersonale se îmbogăţesc în conţinutul lor informaţional pe măsură ce sunt acceptate şi conştientizate unele reguli. Preşcolarul este capabil să efectueze o selecţie în relaţiile sale interpersonale, considerându-i pe anumiţi colegi prieteni sau rivali, graţie fenomenului percepţiei sociale. Sistemul relaţiilor interpersonale alcătuieşte conţinutul pe care încep să se contureze trăsăturile caracteriale. Vorbirea copilului apt pentru şcolaritate trebuie să îl ajute să-şi exprime corect gândurile, intenţiile, dorinţele, trăirile, să comunice altora prin folosirea gramaticală corectă a cuvintelor, să verbalizeze corect şi adecvat ce vrea iar vorbirea să fie corectă şi expresivă. Sarcinile care sunt precizate în programă, cu referire la dezvoltarea vorbirii la preşcolari sunt destinate pentru a răspunde procesului de învăţare din şcoală.

Important este şi faptul că în dezvoltarea limbajului la vârsta preşcolară, asimilarea compoziţiei sonore a cuvintelor reprezintă un moment important, permiţând copilului  să se descurce în raporturile formelor gramaticale.

Chiar şi aşa, perceperea auditivă a sunetelor din cuvinte, diferenţierea de celelate sunete dar şi analiza compoziţiei fonetice a cuvintelor, oferă premisele utile pentru învăţarea cititului şi scrisului în şcoală.

BIBLIOGRAFIE:

  1. Avram, M. (1987), Probleme ale exprimării corecte, Editura Academiei Republicii Socialiste, România;
  2. Breben, S., Gongea, E., Ruiu, G., Fulga, M. (2002), Metode interactive de grup, Editura Arvers, Bucureşti;
  3. Bühler, C. (1935), From birth to maturity, London;
  4. Cornea, P. (1988),  Introducere în teoria lecturii, Editura Minerva, Bucureşti;
  5. Cazacu, T. S. (1957), Relaţiile dintre gândire şi limbaj în ontogeneză, Editura Academiei R.P.R.;
  6. Moldovan, I. (2006), Corectarea tulburarilor limbajului oral, Editura Presa universitară clujeană, Cluj-Napoca;

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *