ISSN 2734 -6943

ISSN-L 2734 - 6943



TRADIŢII DE SFINTELE PAŞTI LA ROMÂNI

Prof. Bâzu Veronica

Școala Gimnazială Nr. 3 Galați

Cea mai mare, mai însemnată, mai sfântă şi mai îmbucurătoare sărbătoare de peste an, după spusa românilor de pretutindeni, e sărbătoarea Paştilor, Paştile sau Învierea Domnului, întâi, pentru că în această zi „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”, iar pe cei vii i-a răscumpărat de sub jugul păcatului strămoşesc şi i-a împăcat cu Dumnezeu; şi al doilea, pentru că ea cade mereu la începutul primăverii, anotimpul cel mai frumos şi mai plăcut, când toată natura învie.

Cea mai importantă coptură, pe care o mănâncă atât românii din Bucovina cât şi cei din Moldova în decursul sărbătorii Paştilor, este pasca pl. paşti, dim. păscuţă pl. păscuţe. Originea acestei copturi o găsim într- o legendă din Bucovina care zice că pasca se face pentru că Iisus Hristos, înainte de a fi prins şi răstignit pe cruce, a zis ucenicilor Săi că până atunci au mâncat cu toţii în decursul Paştilor copturi nedospite şi nesărate, adică azime, dar de acum înainte vor mânca copturi dospite şi sărate care se vor numi paşti.

Pasca se face numai din făină curată de grâu şi cea mai  răspândită formă a ei este cea rotundă, pentru că se crede că şi scutecele cu care a fost Domnul Iisus Hristos înfăşurat au fost rotunde. O parte din românce fac pasca în Joia mare iar altele în Sâmbăta mare. Unele mai fac în afară de pască şi alte copturi: babe, moşi, cozonaci rotunzi şi lungăreţi, plăcinte. Cozonaci în formă lungăreaţă se zice că se fac pentru că şi sicriul în care a fost îngropat Domnul nostru Iisus Hristos a avut tot forma aceasta.

Dintre fripturi cea mai renumită este cea de miel, care îl reprezintă pe Domnul nostru Iisus Hristos. 

Mulţi s-au întrebat, poate se mai întreabă şi acuma, de unde au provenit şi ce însemnătate au ouăle roşii, care se fac în mod obişniut la sărbătoarea Paştilor. Există mai multe legende şi datine care ne atestă acest lucru. O legendă din orăşelul Boian zice cam aşa:

„După ce a fost Domnul nostru Iisus Hristos înmormântat, învăţaţii şi mai marii jidovilor, de bucurie că s-au mântuit de dânsul, se adunară cu toţii la un loc, se aşezară la o masă, pe care se afla un blid cu zeamă şi carne de cocoş,  precum şi mai multe ouă fierte, şi prinseră a mânca, a bea şi a se veseli.

Iată însă că pe când stau ei la masă şi se aflau în culmea veseliei, îşi aduce unul dintre dânşii aminte de cuvintele lui Iisus, pe cari le rostise El înainte de a fi prins şi răstignit, că adecă a treia zi, după ce va fi înmormântat, are să învie, şi le-o spuse aceasta şi celorlalţi.

Atunci cel ce se afla în capul mesei începu a râde şi a zice:

- Când va învia cocoşul ce-l mâncăm noi acuma, şi când se vor preface aceste ouă fierte şi curăţite din albe, cum sunt, în roşii, atunci va învia şi Hristos!

N-a apucat însă bine a rosti cuvintele acestea, şi iată că, prin puterea lui Dumnezeu, toate ouăle se făcură îndată roşii, iară cocoşul din blidul cu zeamă învie şi, bătând din aripi, începu a cânta.

Jidovii, văzând aceasta, se băgară în toate răcorile şi, de spaimă, săriră ca fripţi de la masă şi voiră s-o taie la fugă.

Cocoşul însă, înainte de ce apucară a spăla ei putina, îi împroşcă pe toţi cu zeamă, şi pre cari i-a ajuns zeama, i-a împestriţat şi le-a umplut tot capul de râie.

Şi de atunci jidovii îşi tund şi rad capul, pe unde i-a ajuns stropeala, şi numai pe de înainte, pe unde nu i-a ajuns zeama din pricina urechilor, lasă părul să crească şi poartă aşa-numiţii perciuni.

Şi tot de atunci îndătinează şi oamenii noştri a face ouă roşii de Paşti.”

 Altă legendă sună cam aşa:

„Zice că pe când se afla Domnul nostru Iisus Hristos răstignit pe cruce şi pe când neîmpăcaţii săi duşmani îl necăjeau şi-l batjocoreau în tot chipul, Maica Domnului, ca maică, făcându-i-se milă de Fiul său, luă o coşarcă plină de ouă, se duse cu dânsa la jidovi şi închinându-le-o îi rugă să înceteze a-l chinui şi necăji mai mult.

Răutăcioşii şi neînduraţii jidovi însă, în loc s-o asculte, să li se facă şi lor milă de Iisus şi să înceteze, începură a-l batjocori şi mai tare, iar când Iisus ceru ca să-i dea apă de băut, ei îi deteră în batjocoră oţet şi urzici.

Maica Domnului, văzând aceasta, puse coşarca cu ouăle lângă cruce şi începu a plânge în hohot de se cutremura cămeşa pe dânsa.

Stând coşarca lângă cruce şi curgând din mâinile şi picioarele lui Iisus sângele şiroi, în scurt timp o parte din ouăle câte se aflau într-însa se împroşcară şi se împestriţară, iară o parte se umplură aşa de tare de sânge că se făcură toate roşii, ca şi când ar fi fost vopsite.

Domnul nostru Iisus Hristos, văzând că ouăle s-au umplut de sânge, îşi aruncă privirile sale cătră cei ce se aflau de faţă şi le zise:

- De acuma înainte să faceţi şi voi ouă roşi şi împestriţate întru aducere-aminte de răstignirea mea, după cum am făcut şi eu astăzi!

După ce a înviat Domnul nostru Iisus Hristos, Maica Domnului a fost cea dintâi care a făcut ouă roşii şi pască şi mergând plină de bucurie cu dânsele ca să-l vadă pre Fiul său, fiecărui om pre care îl întâlnea îi zicea: «Hristos a înviat!» şi-i dăruia câte un ou roşu şi câte o păscuţă.

Şi de atunci încoace au început apoi oamenii a face ouă roşi şi împestriţate de Paşti”. (mănăstirea Humor)

Observăm din aceste două legende că oamenii au început a face ouă roşii de pe timpul Domnului nostru Iisus Hristos, pentru a ne aduce aminte de vărsarea Sângelui Său pentru răscumpărarea neamului omenesc de la osânda păcatului, de Învierea Sa şi de prefacerea prin puterea Sa cea dumnezeiască a ouălelor celor albe, despre care ne amintesc legendele de mai sus, în roşi.

Sosind Paştile toţi oamenii se spală într-un lighean, în care se află de regulă, pe lângă apă proaspătă şi curată, unul sau mai multe ouă roşii, precum şi câţiva bănuţi. Oul roş, cu care se spală, înseamnă ca să fie uşori, roşi şi sănătoşi ca oul, iar banii ca să le meargă bine tot anul şi să aibă bani de ajuns.

După ce s-a spălat şi s-a îmbrăcat fiecare, care voieşte să meargă la Înviere, în hainele cele mai noi, mai bune şi mai frumoase ce le are, ia unul blidul cu pasca pe care se află mereu şi vreo câteva ouă roşi şi se duce la Înviere.

Când se termină Sfânta Liturghie şi sfinţirea paştei unul sau două dintre ouăle sfinţite se dau preotului ia restul se duce acasă. Sosind acasă, atât cei care au fost la Înviere cât şi ceilalţi, se aşează la masă, gustând întâi din pască şi apoi încep a ciocni cu ouă roşi, şi anume mai întâi soţii între ei, apoi copiii cu părinţii şi părinţii cu celelalte neamuri şi cunoscuţi. Făcând aceasta ei consideră că toţi cei ce ciocnesc unul cu altul se vor vedea pe cealaltă lume. Se mai zice că al cărui ou se strică sau se sparge mai întâi, acela e mai slab, prin urmare o să moară mai degrabă.

O legendă din Bucovina spune că atunci când nu o să se mai facă ouă roşi, atunci va fi sfârşitul lumii:

„Zice că necuratul, pe când nu căzuse încă din mărirea sa, voi să rămâie singur domnitor şi stăpânitor peste toată lumea. Spre a-şi ajunge însă scopul acesta, trebuia să-l prindă mai întâi pe Dumnezeu şi să-l lege în lanţuri. Şi ca să-l poată mai degrabă şi mai uşor înşela şi lega, făcu un scaun de aur, care se putea închide şi deschide, şi apoi pofti pe Dumnezeu ca să se suie pe scaunul acela.

Dumnezeu însă, în atotştiinţa sa, înţelese şiretenia diavolului şi de aceea îi zise să se suie el mai întâi şi să-i arate cum are să se suie şi ce are după aceea să facă, că el nu ştie.

Diavolul, nebănuind nimic, nu aşteaptă să-i mai zică o dată, ci cugetând în mintea sa că şi-a ajuns acuma scopul se şi sui pe scaun. Dar n-a apucat bine să se suie, şi iată că uşile scaunului se şi închiseră şi el rămase acolo prins.

Văzându-se înşelat, începu a se văieta şi a întreba pe Dumnezeu când va scăpa el din prinsoarea aceea.

- Când nu vor mai face femeile ouă roşi şi pască! – răspunse Dumnezeu.

Deci atunci va ieşi diavolul din prinsoarea care a fost pregătit-o el lui Dumnezeu, şi va fi domnitor şi stăpânitor peste pământ, când nu vor mai face femeile ouă roşi şi pască.”

Românii din munţii Apuseni ai Transilvaniei însă spun că este un om, anume Antecrist, care are de ros un lanţ mare, şi când l-a găta de ros, atunci s-a potopi lumea. Şi el tot roade până în ziua de Paşti, atunci îi mai gata. Dar copii umblă atunci cu ouă roşi, şi el se uită la ei şi-şi uită de muncă, iar într-aceea lanţul iar se îngroaşă, şi lumea mai scapă un an de potop. Când însă oamenii n-or mai înroşi ouă la Paşti, atunci şi lumea se va potopi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *