ISSN 2734 -6943

ISSN-L 2734 - 6943



Tratarea diferențiată- cheia succesului școlar

Prof. înv. primar Popa Olimpia

Școala Gimnazială, Tomești, Jud. Iași

MOTTO: “Îndrumătorul trebuie să-l corecteze pe elev, în așa fel încât, până la urmă, acesta să-și poată asuma singur funcția corectivă”. (J. S. Bruner, Pentru o teorie a instruirii)

            Specialiștii afirmă că circa 50 % din reușita școlară ar fi rezultatul maturității intelectuale, cealaltă jumătate se datorează unor factori nonintelectuali de personalitate (particularități afective, motivaționale, caracteriale, volitive) sau altor caracteristici psihologice educaționale sociale care acționează corelat și intercondiționat cu factorii intelectuali.

            Organizarea și desfășurarea procesului de învățământ trebuie să se realizeze pe măsura posibilităților reale ale elevilor, ținându-se seama de particularitățile de vârstă, nivelul pregătirii anterioare, precum și de potențialul intelectual și fizic al fiecărui elev în parte. Aceste cerințe se referă atât la obiectivele, conținutul celor studiate în școală, cât și la modalitățile de predare- învățare.

            În cazul în care acestea depășesc nivelul de rezoltare general al elevului, se obține o învățare mecanică, după cum pot să apară atitudini de dezinteres și plictiseală, atunci când sarcinile de învățare sunt inferioare nivelului de pregătire atins de elevi.

            Tratarea individuală este necesară pentru a favoriza dezvoltarea optimă a aptitudinilor și capacităților fiecărui elev, pentru a interveni în împrejurări nefavorabile, folosindu-se procedeee adecvate pentru ajutorarea și prevenirea eventualelor rămâneri în urmă sau eșecuri la învățătură. Aceasta presupune respectarea unor reguli didactice, cum sunt: trecerea de la cunoscut la necunoscut, de la apropiat la depărtat, de la ușor la greu, de la simplu la complex, de la concret la abstract, de la particular la general și invers.

            În contextul factorilor pedagogici ai reușitei școlare, numeroase aspecte ale organizării și desfășurării procesului de învățământ au un rol hotărâtor. Cerința izvorăște dintr-o dublă realitate școlară. Prima constă în faptul că învățământul se desfășoară cu colectivități de elevi, iar activitatea pedagogică tinde către o tratare comună, acordându-se o mai mică atenție elevilor situați sub nivelul mediu, cât și celor foarte buni. A doua privește existența unor deosebiri între elevi, inclusive între cele care sunt puternic implicate în randamnetul școlar – capacități intelectuale, interese, motivații, posibilități de efort, etc.

            Cunoașterea acestora reprezintă condiția necesară adaptării strategiilor de tratare diferențiată a elevilor.

            Eșecul școlar apare nu ca fenomen general. Prin urmare, este un fenomen școlar preponderent individual. În consecință, prevenirea și combaterea eșecului presupune cunoașterea formei concrete de manifestare și a cauzelor specifice care l-au generat. În unele cazuri, aceste caracteristici constau în: handicapuri mentale, senzoriale, fiziologice, ceea ce face face necesară integrarea celor în cauză, în învățământul de masă, printr-o tratare adecvată, prin muncă sistematică, ordonată prin efectuarea “unor pași”.

            În ansamblul strategiei vizând îmbunătățirea rezultatelor școlare un mijloc de seamă îl constituie și promovarea unei relații pedagogice educator- elevi, caracterizată prin încredere în forțele elevilor, cooperare și stimulare a acestora.

            Un adevăr confirmat de experiența școlară este că succesul are efect mobilizator stimulativ asupra elevului. Prin urmare, succesul corelează pozitiv cu performanța școlară, cu satisfacția în muncă, și cu dorința de a învăța din ce în ce mai bine. În acest fel, din scop și rezultat al activității școlare, el devine și mijloc de progres școlar.

            Eliminarea eșecului din activitatea elevilor este o necesitate și o dorință. Pentru aceasta, două aspecte, cred, se impun cu prisosință:

  • Copilul să fie acceptat așa cum este el, cu calități mai mari sau mai mici, rolul școlii fiind de a-i asigura condiții de dezvoltare potrivit cu particularitățile individuale;
  • Organizarea activității didactice să fie privită în mare măsură de pe poziția elevului din bancă.

Dincolo de aceste câteva afirmații, lecția rămâne un act de creație a învățătorului și poartă

amprenta acestuia.

            Un bun învățător este acela care este capabil de o mare varietate de stiluri didactice, având astfel posibilitatea să-și adapteze munca sa diferitelor circumstanțe, să confere predării flexibilitate și mai multă eficiență.

            În cursul activității practice, desfășurate cu elevii, se dezvoltă variate priceperi și deprinderi, capacități și aptitudini care pot duce, treptat, la o adevărată măiestrie pedagogică. Pentru a ajunge la o înaltă măiestrie pegagogică, este necesar ca învățătorul să se perfecționeze multilateral și continuu în munca instructiv- educativă, să se ridice până la capacitatea de analiză și generalizare a propriei sale experiențe.

            Măiestria pegagogică poate fi și o expresie a unor aptitudini sau vocații speciale pentru munca de instruire.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *