ISSN 2734 -6943

ISSN-L 2734 - 6943



Obiceiurile de primăvară

Prof. Vasile Daniela-Camelia

Şcoala Gimnazială Leotești, Comuna Bobiceşti, Jud.Olt

          Obiceiurile de primăvară, cu dată fixă, marcau diferite etape în desfăşurarea muncilor agricole, fiind legate de sărbătorile mai importante ale ciclului calendaristic de primăvară. Cele mai multe sunt prezentate de Simeon Florea Marian şi Tudor Pamfile, aceste obiceiuri sunt rituri agrare legate de reânvierea naturii, specifice începutului primăverii.

            După trecerea celor douăsprezece zile de sărbători de la începutul anului, urmează “Câşlegile”, perioada în care reâncep şi se desfăşoară nunţile. Preocuparea sătenilor pentru obţinerea unor recolte bogate se manifestă în timpul sărbătorilor de iarnă, continuând şi în această perioadă, manifestându-se prin practicarea unor rituri şi obiceiuri specifice.

            Sfântul Trifon  Nu mulţi sunt aceia care cunosc că pe data de 1 februarie este sărbătorit Sfântul Trifon, ocrotitorul livezilor şi al viilor. Oricine s-ar ruga la Sfântul Trifon îi vor fi ferite livezile, viile de omizi şi lăcuste răufăcătoare culturilor. Obiceiurile de Sfântul Trifon sunt destul de numeroase, iar in această zi sfântă gospodarii ţineau post întreaga zi. La sfârşitul postului, aceştia chemau preotul pentru a le sfinţi cu agheasmă întreaga recoltă, ferind-o de stricăciune, grindină sau secetă. De Sfântul Trifon oamenii nu lucrau.

             Sfântul Haralambie este cunoscut ca patron al ciumei, al bolilor şi al animalelor domestice. Acest sfânt se sărbătorea în ziua de 10 februarie şi era reprezentat în icoane, cu ciuma la picioare pe care o ţine legată în lanţ. În această zi, oamenii mergeau la biserică, duceau colivă şi colaci pentru cei morţi şi nu lucrau ca să nu se îmbolnăvească peste an. În satele din Câmpia Boianului, femeile nu lucrau în această zi şi stropeau cu apă sfinţită pe la cuiburi.

             Mărţişorul - este un obicei străvechi, întâlnit pe arii întinse şi se practică la 1martie. În această zi, fetele  făceau mărţisoare din două fire de lână sau din arnici, unul roşu şi altul alb, simbolizând sacrificiul, puritatea, viaţa. De aceste şnururi erau legate nişte amulete sub forma unor monede de argint sau de aur, fiind purtate la mână, la gât sau puse la stâlpii porţilor de la intrarea în gospodărie, la casă şi în coarnele animalelor. Unele femei mai bătrâne legau şnurul şi la degetul mic de la picior, în credinţa că vor avea castraveţii rod. Între cele două războaie mondiale, fetele au început să lege de şnurul tradiţional obiecte simbolice ca: trifoi, inimioare, coşari. Fetele erau cele care dăruiau băieţilor mărţişoare făcute de ele. Mărţişorul se purta toată luna martie, după care se agăţa intr-un pom înflorit, pentru ca purtătorul să rămână veşnic tânăr.

Babele încep la 1 martie, sub denumirea de “zilele babelor” perioadă capricioasă în ceea ce priveşte vremea, cu ploi şi zăpadă. Potrivit tradiţiei, baba Dochia, o bătrână rea şi ursuză şi-a trimis nora, în luna martie să culeagă fragi din pădure, în timp ce afară era ger şi zăpadă. Pe drum tânăra s-a întâlnit cu un bătrân care i-a dat o mâna de fragi să le ducă acasă. Se spune ca între 1 şi 9 martie, timpul este schimbător. În perioada celor nouă zile membrii familiei îşi aleg o zi ca să vadă cum le merge peste an.

Dragobetele - este sărbătorit în jurul zilei de 24 februarie, fiind o sărbătoare autohtonă a iubirii, iar în tradiţia populară, acestei sărbători i se mai spune Cap de primăvară, pentru că multe dintre obiceiurile şi tradiţiile sunt specifice anotimpului îndrăgit. În tradiţia populară, Dragobetele este considerat fiu al babei Dochia, cu înfăţisare frumoasă, ocrotitor al dragostei şi al îndrăgostiţilor.

Blagoveşteniile sau Buna Vestire - se serbeazăanunţarea Fecioarei Maria de cătreArhanghelul Gavril că va naşte pe fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Această sărbătoare este una foarte mare şi nici bărbaţii şi nici femeile nu lucrează. Se spune că aşa cum va fi în această zi aşa va fi şi în ziua de Paşte, iar dacă răsare soarele va fi recoltă bună de porumb. Tot în această zi se dezleagă limba păsărilor şi încep să cânte pupăza şi cucul. Oamenii nu ies din casă înainte de a mânca ceva, ca să nu-i spurce cucul. Se mai spune că cine mănâncă peşte în ziua de Buna Vestire şi de Florii, va avea numai realizări.

Lăsatul Secului - marchează începutul postului Paştelui. Se lasă post de carne, iar după aceea, timp de o săptămână, oamenii au voie să consume lapte, brânză şi ouă. În dimineaţa acetei zile, femeile pregătesc o turtă de mălai sau făină, cu puţină brânză, pe care o duc fie la câmp, fie în pădure, pentru a fi protejate tot timpul anului de furnici. În această seară finii mergeau la naşi şi petreceau împreuna deoarece odată cu începerea postului nu se mai făceau nunţi, cumetrii sau alte petreceri. Tot în această seară se făceau focuri, iar tinerii purtau un dialog.

Sfântul Toader - se sărbătoreşte în prima săptămână a postului mare, când începe şi pomenirea morţilor, care se termină în Joia Paştelui, iar femeile fac colaci, colivă şi împărţeau celor săraci. În această zi, femeile nu coseau, nu torceau, şi se spune că nu este bine să ieşi noaptea din casă pentru că poţi să fii lovit şi omorât de caii lui Toader. În dimineaţa de Sfântul Toader, toată familia se spală pe cap înainte de răsăritul soarelui, cu apă de zăpadă topită pentru a avea părul des si frumos, iar în apă se pune iarbă mare, fân din ieslea cailor, diferite flori culese în timpul verii, iar cine nu se va spăla pe cap în această zi, va avea părul încurcat.

Floriile  - este sărbătoarea intrării Domnului Iisus Hristos în Ierusalim, fiind numită „Floriile” şi se sărbătoreşte într-a şasea săptămână a Postului Mare, ultima înainte de Paşte. Oamenii se pot lăuda cu o sumedenie de tradiţii pascale păstrate cu sfinţenie din moşi strămoşi. Puţin inainte de ziua Floriilor, văruiesc pereţii caselor pentru a purifica încăperile. Sâmbăta Floriilor se numeşte şi Sâmbăta lui Lazăr. În Duminica Floriilor femeile se sculau de dimineaţa, scoteau toate ţesăturile de lână afară, ca să le vadă soarele şi să fie ferite de molii. Femeile duc în această duminică, ramuri de salcie la biserică, simbol al fertilităţii şi al renaşterii vegetaţiei de primăvară. Ramurile sfinţite se duc acasă, se pun la uşi, la ferestre, la icoane pentru a fi ocrotite de rele. Aceste ramuri se păstrau un an şi erau bune pentru durerile de spate, se încingea mijlocul persoanei bolnave cu nişte crenguţe de salcie. Fetele foloseau de asemenea ramurile de salcie pentru vrăji ca să-şi aducă mai repede iubiţii. Se obişnuieşte ca hora din ziua de Florii să se facă în pădure, şi cu acest prilej, tinerii culegeau flori de primăvară pe care le duceau acasă şi le puneau în cuibul păsărilor sau la animale. În Săptămâna Mare, un gospodar mai bătrân, plecat mai mult spre pocăinţă, mergea din vreme la preotul satului şi tocmea pasca de la Sfânta Înviere, anafura care se împărţea norodului în cele trei zile ale Paştelor. Dreptul de a pregăti pasca îl cumpăra de la preot, la preţul cu care se putea învoi.

Paştele - unele obiceiuri practicate în Săptămâna Mare începeau în Joia Mare, numită şi Joia Patimilor sau Joia Neagră. În această zi fetele făceau focul cu boz uscat pentru alungarea „joimăriţelor”. Se mergea la cimitir unde se curăţau mormintele, se stropeau cu apă, se tămâiau şi se aprindeau focurile care veneau să încălzească morţii. Joi sau Vineri se vopseau ouăle pentru Paşte, iar desenele de pe ele se fac tot cu frunze de pătrunjel, trifoi, sau leuştean, se şterg cu un şerveţel îmbibat cu puţin ulei să strălucească şi se aşează într-un coş pe lucernă verde, iar culoarea preferată fiind roşu. Mâncarea se prepară de sâmbăta şi aici ciorba de miel este denumită  şi „ciorbă de bureţi”. După înviere se merge acasă cu lumânarea aprinsă şi se aşează în prispa casei. Nu se intră în casă până nu se culege din grădină iarbă verde şi se aruncă pe scări. Femeile pregătesc pomana pentru morţi. Urmează masa de Paşte, iar când se aducea pasca la masă, se spunea “Hristos a înviat!” Potrivit tradiţiei, nu era bine să dormi afară până la Sf. Gheorghe, deoarece umblau ielele şi puteau să te pocească.

Bibliografie:

  1. Gheorghe Boroi – Priseaca, n. 1920
  2. Simion Fl. Marian – Sărbătorile la români. Studiu etnografic, Buc. 2001
  3. Ana Nicola – Vâlcele, n. 1925
  4. Antoaneta Olteanu – op. cit., pag.156
  5. Dumitru Pop – Obiceiuri agrare în tradiţia populară româneasca, Cluj-Napoca, 1989
  6. Mihai Pop – Obiceiuri tradiţionale româneşti, Buc. 1999, pag. 99
  7. Georgeta Stoica şi Rada Ilie - Zona etnografică Olt, Buc. 1986
  8. Petre Taifas – Vâlcele, n. 1928

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *