ISSN 2734 -6943

ISSN-L 2734 - 6943



RANDAMENTUL ŞCOLAR VERSUS RELAŢII INTERPERSONALE

Prof. ZAMFIR AURORA ALINA

Liceul Tehnologic Nr. 1 Mărăcineni, Argeş

În abundenţa informaţională cu care societatea actuală se confruntă, sistemul educaţional are dificilul rol de a forma personalităţi care să ştie să discearnă informaţia preţioasă de cea excedentară, de a extrage esenţialul din general.

Şcoala şi oamenii ei se află acum la graniţa dintre modernism şi postmodernism. În societăţile moderne, cunoaşterea e echivalentă cu ştiinţa şi e importantă în sine. Oamenii caută căile optime pentru a dobândi „cunoaştere”, „ştiinţă” din cât mai multe domenii, considerând că astfel vor fi recunoscuţi drept persoane educate. Într-o societate postmodernistă, cunoaşterea trebuie să fie funcţională, utilă; înveţi nu doar pentru „a şti” şi a stoca o serie de informaţii din diferite domenii, pentru a demonstra cât de „educat eşti”, ci, înveţi pentru „a face”, pentru „a folosi” ceea ce ştii, pentru „a aplica” ceea ce ai acumulat, în folosul tău şi al celorlalţi.

În prezent, preocuparea pentru educaţia morală a crescut în întregul sistem de învăţământ, începând cu grădiniţele de copii. Dacă am cultiva de timpuriu, cu grijă, o disciplină a sentimentelor, a sensibilităţii umane, a mişcării sufleteşti după disponibilităţile temperamentale pe întreaga traiectorie a vieţii copiilor şi adolescenţilor, a onoarei şi demnităţii personale – ca trăsături esenţiale ale personalităţii în stabilirea relaţiilor interpersonale, nu ar mai exista cazuri de copii sau adolescenţi care să aibă un comportament nepotrivit sau chiar manifestări antisociale; nu ar mai exista în cazul vieţii de grup profesional-instituţional conflicte cu urmări grave.

Din experienţa la catedră am constatat empiric, că între tipul relaţiilor interpersonale şi randamentul şcolar există o relaţie direct proporţională.

În activitatea cotidiană, implicarea atenţiei este apreciată întotdeauna ca un factor al reuşitei sau succesului, iar slăbiciunea sau absenţa ei – ca factor generator de erori şi eşecuri. Ea este prima realitate psihică ce se scoate în faţă, cu titlu pozitiv sau negativ, ori de câte ori trebuie să dăm seama de rezultatele unei acţiuni concrete sau a alteia.

Prin imperativul „Fii atent!”, se înţelege modul de a ne mobiliza şi canaliza toate potenţele şi capacităţile în direcţia ieşirii cu bine dintr-o situaţie dificilă sau a realizării obiectivului propus.

Flexibilitatea atenţiei, ca proprietate de a trece rapid de la o activitate la alta este slabă. Atenţia involuntară are o pondere mai mare faţă de atenţia voluntară. Elevii se antrenează cu plăcere în activităţile în care folosesc povestirea sau cele desfăşurate pe baza de materiale intuitive dar urmăresc destul de greu exerciţiile de analiză şi sinteză verbală sau de predare teoretică a operaţiilor aritmetice. Atenţia consumă multă energie şi de aceea fenomenul de oboseală se instalează cu precădere la nivelul acestui proces. Şcolarul mic, după o concentrare de câteva minute la scris, abandonează scrisul şi se îndeletniceşte cu altceva, iar pe parcursul săptămânii, se observă o oscilaţie de la o zi la alta.

Puterea de muncă, rezistenţa la efort, vivacitatea personalităţii, ritmul şi eficienţa activităţii etc. influenţează reuşita şcolară a elevilor.  Orice încercare bruscantă, venită din partea şcolii sau a familiei, de a-l face pe acest elev mai rapid, poate duce la confuzii, la eşec, care agravează situaţia tensională a elevului.

            Elevii mici trebuie ajutaţi sistematic, cu tact şi cu răbdare, să-şi formeze anumite deprinderi de muncă intelectuală şi practică, potrivit particularităţilor de vârstă şi individuale. Încă din clasa I trebuie începută migăloasa activitate de „a-i învăţa” pe copii „cum să înveţe” pentru a obţine rezultate bune, respectiv, cum să observe, să analizeze, să privească cu ochi critic obiectele şi fenomenele, cum să folosească manualul în diferite situaţii concrete pentru a putea rezolva temele primite ca muncă independentă în clasă, sau pentru acasă, cum să abordeze şi să judece o problemă de aritmetică, cum să le aplice în practică. Putem considera că elevul ştie să înveţe atunci când şi-a format cel puţin deprinderile şi priceperile respective.

Randamentul şcolar este determinat în mare parte de relaţia învăţător – elev şi de relaţiile dintre elevii clasei sau din cadrul grupului de prieteni. De asemenea climatul cultural – educativ din familie, nivelul de aspiraţie al părinţilor, regimul de muncă şi odihnă al copilului, relaţiile dintre părinţi şi copii, atitudinea părinţilor faţă de rezultatele obţinute de elevi la învăţătură, îşi pun amprenta pe reuşita şcolară.

În fiecare copil pot fi formate şi dezvoltate capacităţile necesare îndeplinirii sarcinilor şcolare. Succesul depinde în mod direct de felul în care este desfăşurată activitatea didactică. Cantitatea şi calitatea cunoştinţelor, dezvoltarea intelectuală generală a elevilor sunt condiţionate continuu de motivaţia elevilor pe de o parte, dar şi de însuşirile morale ale copiilor. Nu putem forma şi dezvolta o atitudine pozitivă a copiilor vizavi de cerinţele şcolii fără a realiza o reală legătură cu familiile elevilor, legătură care este necesar să se axeze pe o bună colaborare şcoală – familie. Această colaborare, pentru a fi eficientă, trebuie dezvoltată în principal în interesul copilului, vizând mai întâi de toate obiective, căi şi mijloace superioare.

Cooperarea în cadrul clasei şi sentimentele de solidaritate şi întrajutorare pe care activităţile în comun le declanşează, dezvoltă la copii şi tineri trăsături şi valori pe care societatea le solicită: capacitatea de a coopera într-o echipă de muncă, spiritul de solidaritate şi sentimentul de responsabilitate pentru îndeplinirea sarcinilor comune.

În concluzie, cu cât atmosfera din colectivul de elevi este mai apropiată de conţinutul vieţii reale şi se orientează după un sistem mai cooperant, cu atât randamentul şcolar va fi mai ridicat. Potenţialul fiecărui elev trebuie pus în valoare prin oferirea unor metode şi tehnici care să-i ofere posibilitatea de exprimare cu valoare individuală şi socială.

Bibliografie:

  1. Ţârcovnicu, V. – „Învăţământ frontal, învăţământ individual, învăţământ pe grupe”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981.
  2. Zlate, M., - „Psihologia socială a grupurilor şcolare”, Editura Pedagogică, Bucureşti, 1972

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *