ISSN 2734 -6943

ISSN-L 2734 - 6943



COMUNICARE, SISTEM LINGVISTIC ȘI ANALIZĂ LINGVISTICĂ

Prof. Dan Adriana

           Liceul de Arte ,,Victor Giuleanu” Râmnicu Vâlcea, Vâlcea

Procesul de comunicare

Ce este limba? Una din principalele atribute ale omului, prezent în orice definiţie a sa, este acela de a fi o fiinţă socială. De aceea, încă de la primele faze ale dezvoltării lor, oamenii au simţit necesitatea comunicării, o comunicare raţională, pentru că era pusă în primul rând în slujba unor scopuri practice, dar şi afectivă, pentru că trebuia să exprime emoţii şi sentimente ale fiecărui membru al colectivităţii în parte.

Cum se puteau realiza aceste cerinţe?

- prin gesturi (o anumită mişcare a capului poate însemna " da" sau "nu";

- prin imagini desenate (reprezentarea unui om în mers înseamnă"trecere pentru pietoni");

-  prin sunete (un fluierat sau un strigăt poate însemna "atenţie!"). Astfel, oamenii au făcut asocierea între sunete, luând naştere graiul,

limba naturală,care a devenit un instrument de materializare a gândirii.

Prin limba naturală vorbită de un popor, de o comunitate de oameni, înţelegem un sistem complex de semne - asocieri de sunete cu semnificaţii - şi relaţii între aceste semne, sistem ivit în istoria convieţuirii sociale a oamenilor, al cănii rol principal este asigurarea comunicării între membrii unei societăţi.

Comunicarea este un proces de transmitere a unor informaţii. Felurile comunicării:

-comunicare prin gesturi;

-comunicare prin imagini desenate;

-comunicare prin sunete;

-comunicare prin limba naturală.

Limba-Definiţie.

-este un fenomen social, un produs al întregii societăţi; -este un instrument de materializare a gândirii; -este un sistem complex de semne - asocieri de sunete cu semnificaţie lexicală şi gramaticală;

-este un instrument de comunicare între oameni.

Funcţiile esenţiale ale iimbii:

1 .Funcţia de formulare a gândirii

-gândirea omenească este o gândire în cuvinte.

2.Funcţia de comunicare între oameni.

-funcţia de formulare a gândirii este în dependenţă de comunicare

Raportul dintre limbă - limbaj - vorbire

Limba este un fenomen social, general:

-se manifestă individual prin vorbire; Vorbirea este forma concretă a limbii: -se manifestă prin vorbirea orală a fiecărui individ; Limbajul reprezintă manifestarea individuală a limbii, vorbirea fiecărui individ.

Funcţiile limbajului

 1 .Funcţia cognitivă

  • De elaborare a gândirii, de cunoaştere a realităţii, de îmbogăţire a cunoştinţelor.

2.Funcţia emotivă - afectivă

  • Creează emoţii prin conţinutul mesajului şi al formei de adresare.

3.Funcţia expresivă - artistică

  • Are rolul de a crea emoţii estetice prin sugestia expresivităţii limbajului

4.Funcţia reglatorie sau de determinare

  • De conducere a comportamentului unei persoane

5.Funcţia ludică (de joc )

  • Se realizează prin conţinuturile de comunicare specifice jocului.

În comunicarea şcolară, un rol fundamental îl are comunicarea orală şi comunicarea scrisă.În curriculum-ul actual, comunicarea nu mai apare ca o disciplină de sine stătătoare (care asigură o strânsă legătură între cunoştinţele de gramatică, ortografie, punctuaţie, compunere şi comunicare), ci ca un model comunicativ-funcţional, care înglobează procesele de receptare a mesajului oral şi a celui scris(citirea / lectura), precum şi pe cele de exprimare orală, respectiv de exprimare scrisă.

Prin noua etapă se reechilibrează pondere a exprimării orale faţă de cea scrisă, precum şi a proceselor de producere a unor mesaje proprii faţă de cele de receptare a mesajelor. Accentul se pune pe centrarea obiectivelorde formare a unor capacităţi proprii de formare a limbii în contexte concrete de comunicare.

De fapt, întreaga activitate ce se desfăşoară la clasă, nu numai la orele de limba română trebuie să concureze la formarea unor trainice deprinderi de exprimare corectă orală şi scrisă. Comunicarea orală are influenţă asupra comunicării scrise, pentru că cei care nu vorbesc corect, nu pot să scrie corect.

De aceea, atenţia învăţătorului se îndreaptă mai mult asupra comunicării scrise, care presupune un efort fizic mai mare şi mai multă rigoare, reieşită din chiar natura canalului de vehiculare a mesajului.

În orele afectate comunicării orale propriu-zise, se urmăreşte formarea unei pronunţări clare şi precise, articularea şi accentuarea corectă a sunetelor(fonemelor) şi a cuvintelor, formarea deprinderilor de a asculta partenerul de conversaţie şi de a dialoga cu acesta etc.

Desigur, între cele două tipuri de comunicare există unele deosebiri, În timp ce în comunicarea orală există un partener, se asigură condiţii temporare sau spaţiale, iar emiţătorul poate apela la gesturi, mimică, limbajul corpului - importante pentru înţelegerea mesajului, în comunicarea scrisă, emiţătorul şi receptorul sunt despărţiţi temporar şi spaţial, nu se poate folosi limbajul nonverbal, lipseşte forma de control prin reacţia spontană a receptorului;"marca emiţătorului", iar mesajul trebuie astfel construit încât să nu dea naştere la dubii, la interpretări diverse.

Pentru a vorbi de un proces de comunicare trebuie să existe cel puţin doi vorbitori care utilizează aceeaşi limbă. Să spunem despre acela dintre ei care comunică ceva că este un emiţător. Să numim mesaj ceea ce comunică emiţătorul. Acest mesaj ajunge la interlocutorul său, care poate fi numit astfel, receptor.

Aşadar, o schemă simplă a comunicării arată în felul următor:


EMIŢĂTOR   -   MESAJ    -   RECEPTOR
(E)(M)                                                    (R)

În mod corect, mesajul este alcătuit tocmai din semnele limbii, puse în relaţii unele faţă de altele într-un lanţ sintactic ( propoziţie sau frază ).

El se referă întotdeauna la ceva din afara sa şi această referire îi dă sens. Este uşor de văzut din cele de mai sus că un proces de comunicare se realizează atunci când, prin intermediul lui M, R ajunge la sensul pe care E 1-a conferit acelui mesaj.

Acesta este totodată actul însuşi de transmitere a informaţiei, cu o aplicaţie mai largă decât domeniul lingvistic.

Din schema de mai sus se poate desprinde şi principalul scop al învăţării limbii materne - formarea şi cultivarea deprinderilor de alcătuire corectă a mesajelor, ca şi de înţelegere a acestora, în aşa fel ca între vorbitori să se realizeze o comunicare perfectă.

În sens nou, curriculum-ul propune o mutaţie fundamentală la nivelul studierii limbii române în învăţământul primar. În locul compartimentării artificiale a disciplinei în trei domenii arbitrar stabilite-citire, lectură şi comunicare - se propune un nou model, cel comunicativ-funcţional, adecvat nu numai specificului acestui obiect de studiu, ci şi modalităţilor propriu-zise de structurare la copii a competenţei de comunicare.

In mod concret, acest model presupune dezvoltarea integră a capacităţilor de receptare şi de exprimare orală, respectiv de receptare a mesajului scris ("citirea / lectura") şi de exprimare scrisă.

De altfel, comunicarea nu este altceva decât funcţionarea concretă, în fuziune, a celor patru deprinderi menţionate anterior:

-receptarea mesajului oral;

-exprimarea orală;

-receptarea mesajului scris (citire / lectura);

-exprimarea scrisă.

La intrarea în şcoală, copilul cunoaşte deja (pe cale empirică) limba maternă pe care urmează să o studieze.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *