ISSN 2734 -6943

ISSN-L 2734 - 6943



STRATEGII DIDACTICE – ÎNTRE VECHI SI NOU

Prof. Constantin Eliza-Tita

Liceul Tehnologic „Dumitru Dumitrescu Buftea”, Ilfov

Încă din 2007, odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, s-a pus problema implementării unui sistem de management al calității în învățământul de toate nivelurile, deci și în cel pruniversitar. Drept urmare, obiectivul principal al procesului instructiv-educativ nu mai putea fii transmiterea si acumularea de cunoștințe, care va trece în plan secund, ci acela de operaționalizare a competențelor dobândite prin școală, pentru folosirea lor în diverse contexte. Deci, accentul va fii pus pe participarea elevilor la propria formare, prin prelucrarea informațiilor asimilate, structurarea, interpretarea și utilizarea acestora în varii situații.

Odată cu schimbarea opticii, se impune, așadar, o schimbare de strategii didactice. Astfel, vor trebui schimbate practicile în vederea organizării unui mediu de învățare stimulativ și interactiv pentru asigurarea calității procesului instructiv-educativ.

Plecând de la premiza că strategiile didactice sunt ,,un ansamblu de acțiuni și operații de predare-învățare în mod deliberat structurate sau programate, orientate în direcția atingerii, în condiții de maximă eficacitate a obiectivelor prestabilite,, (Cerghit, 2002, 276), acestea vor fii elaborate, astfel încât, să fie centrate pe cel care învață, pe nevoile, interesele și aspirațiile sale.  Doar așa, învățarea va devenii un proces constructiv-formativ, de care poate beneficia fiecare elev, aplicând principiile diferențierii,  dându-i valoare celui format.

Prin intermediul noilor strategii didactice centrate pe elev, acesta va înceta sa mai fie receptor pasiv de informații sau de cunostințe. Acesta va deveni activ, comunicativ, cooperant, motivat, formându-și competențe specifice de procesare a datelor, de cercetare, de experimentare, de generare de idei și păreri personale, de interpretare, de argumentare, de sistematizare si de concluzionare si chiar de aplicare a acestora în diverse contexte. Totodată, va prinde încredere în propriile forțe, va crește stima de sine, iși va asuma responsabilitatea rezolvării temelor de lucru individuale sau de grup și va devenii constiincios, iși va dezvolta spiritul de echipă si întrajutorare, iși va cultiva spiritul participativ, va deveni un ascultător activ, va empatiza. Elevul va fii capabil să investigheze realitatea, să reflecteze, să ia decizii, să argumenteze, să negocieze, să dea și să primească feedback, să-și dezvolte gândirea critică, să fie creativ, să aibă spirit civic, să se autoevalueze sau să evalueze alte persoane, să fie independent și autonom în învățare, să iși dezvolte un stil de învățare propriu și să fie motivat, competențe pe care le va putea transfera în orice domeniu de activitate în care se va integra socio-profesional.

Strategiile didactice trebuie să promoveze o învățare activă, o colaborare între elevi și profesor, între elevii din aceeași echipă/grupă, pentru atingerea obiectivelor/scopurilor prestabilite. Profesorul va deveni observator, monitor, motivator, ghid, consultant, suporter, coordonator, facilitator, mediator, organizator al activității de învățare, trecând în rolul secundar al demersului didactic. Astfel că, strategiile didactice interactive, îl vor situa în centrul atenției pe elev și nevoia de realizare a acestuia.

Renunțând la vechile practici rigide, chiar monotone și plictisitoare, cadrul didactic are un rol foarte important, totuși. El va fii cel care va asigura mediul propice de învățare, adaptat particularităților si nevoilor beneficiarilor direcți ai educației, făcând mai ușoare învățarea, formarea și dezvoltarea competențelor.

În cartea sa,  Instruirea școlară, perspective teoretice si aplicative,  Romiță B. Iucu (2008, 119-120 ) spune că, ,,strategia are o structură multinivelară: metode de instruire; mijloace de instruire; forme de organizare a instruirii; interacțiuni si relații instructionale; decizia instructională, în care dimensiunea finalistă, determinată de focalizarea pe anumite obiective, nu rezultă din suma elementelor enumerate, ci din sinteza si interacțiunea lor.,,

Și același R Iucu (2008, 119-120), concluziona că, ,,strategia se înscrie în demersul de optimizare a instruirii, fiind un mod funcțional de gestionare a resurselor instrucționale în vederea atingerii criteriilor de eficiență si eficacitate ale procesului.,, 

Strategiile interactive sunt definite foarte bine de C.L Oprea, în cartea Strategii didactice interactive (2006):

  • ,,sunt strategii de grup, presupun munca în colaborare a elevilor organizați pe microgrupuri sau echipe de lucru in vederea atingerii unor obiective preconizate (soluții la o problemă, crearea de alternative),, (Oprea, 2006, 26)
  • ,,presupun crearea unor programe care să corespundă nevoii de interrelaționare și de răspuns diferențiat la reacțiile elevilor,, (Oprea, 2006, 26)
  • ,,au în vedere provocarea și susținerea învățării în cadrul căreia, cel care învăța acționează asupra informației pentru a o transforma într-una nouă, personală, proprie,, (Oprea, 2006, 27)
  • ,,stimulează participarea subiecților la acțiune, socializându-i și dezvoltându-le procese cognitive complexe, trăirile individuale și capacitățile de înțelegere și (auto)evaluarea valorilor și situațiilor prin folosirea metodelor active,, (opera, 2006, 28)

În practica de la clasă, se vede clar efectul și rolul jucat de strategiile didactice interactive în formarea elevilor din punct de vedere psihosocial, cât și psihopedagogic. Acest din urmă element fiind foarte necesar profesorului în definirea strategiilor, pentru optimizarea instruirii, dar nu neglijându-l pe cel psihosocial.

Dar există și posibilitatea ca profesorul să nu dețină competențe suficiente de aplicare la clasa a strategiilor interactive, ceea ce îngreunează accesul elevilor la acestea. Pentru eliminarea acestei deficiențe, precum și centrarea pe elev a activității didactice, ,,impune o reconsiderare a competențelor necesare pentru exercitarea profesiei didactice, respectiv a standardelor specifice acesteia:

  • deplasarea accentului dinspre activitatea de predare spre cea de învățare, centrată pe elev;
  • reconsiderarea rolului profesorului ca organizator și facilitator al procesului de învățare în care se implică elevii săi;
  • încurajarea și stimularea participării active a elevilor în planificarea și gestionarea  propriului parcurs școlar;
  • diferențierea demersurilor didactice în raport cu diferitele stiluri de învățare practicate de către elevi,,                                                                  (Draghicescu, Petrescu, Stancescu, 2008, 94)

O altă limită a strategiilor moderne o constituie monitorizarea insuficientă a lucrului pe grupe, astfel că elevii vor aborda superficial sarcina de lucru și nu și-o vor asuma și, mai mult, pot apărea conflicte în grupul de lucru, marginalizarea celor care au alte opinii, dependența  de grup a unor elevi sau asimilarea unor informații eronate.

La strategiile mai sofisticate apar ,,timpi morți,, pentru unii dintre elevi, iar pentru alții timpul este insuficient, astfel că, poate apărea neglijarea lucrului diferențiat cu elevii, consum mare de timp, posibilitatea apariției dezordinii, neimplicarea tuturor elevilor în sarcina de lucru a grupei sau dificultăți în identificarea și evaluarea progreselor individuale.

Dar, profesorul modern lucrează împreună cu elevii săi, cooperând în vederea reuşitei învăţării, astfel putând să regleze, să amelioreze și să aprecieze la justa valoare activitatea acestora.

 Pentru a practica un invățământ de calitate  și pentru a le facilita elevilor inserția socio-profesională, strategiile interactive trebuie să devină o strategie de bază. De aceea, profesorul trebuie să aibă niște competențe necesare susţinerii învăţării interactive: rezistența fizică; capacitate de a empatiza; simt al umorului; bun  organizator; capacitate de  a relaţiona; pregătire ştiinţifică; să stăpâneasca noțiunile psihopedagogice şi metodice; să fie bun  manager al grupului de elevi .

Având aceste competențe, orice cadru didactic este indreptățit să implementeze strategii activ-participative. Pot fi păstrate și metodele tradiţionale cu condiţia reconsiderării şi adaptării lor la nevoile educabililor, îmbinându-se armonios cu cele moderne. Acestea pot fii abordate în manieră modernă prin aplicarea acelei metode cu totul inedit. În unele metode moderne surprindem secvenţe tradiţionale sau descoperim variante cunoscute de mult timp ale acesteia.

Deoarece metodele clasice de  învăţământ dezvoltă puţin gândirea elevilor și ținând cont de faptul că metodele activ-participative pun accent pe munca independentă, iniţiativă, creativitate și sunt centrate pe acţiune, pe explorare, cercetare, acţiune , ele se află în antiteză .

Dar beneficiind de asistenț competentă a profesorului care le respectă nevoile și capacitățile și care este direct implicat în formarea competențelor lor, elevii au posibilitatea să atingă cu succes obiectivele actului didactic și să iși formeze competențele vizate, astfel că șansele de reușită în viață cresc considerabil.

BIBLIOGRAFIE

  1. Oprea, C.L,  Strategii didactice interactive, EDP, București 2006
  2. Iucu, R,  Instruirea școlară, perspective teoretice si aplicative, Ed. Polirom, Iași 2008
  3. Drăghicescu, L., Petrescu, A.M., Stăncescu,I, Rolul strategiilor didactice interactive în ameliorarea calității învățării. În Albu, E.(coord.), Educație și comunicare, Târgu Mureș, Editura Universității Petru Maior, 2008
  4. Bocoș, M.D., Instruirea interactivă, Ed. Polirom, Iași 2007
  5. Cerghit, I., Metode de invățământ, Ed. Polirom, Iași 2002
  6. Cerghit, I., Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri si strategii,

Ed Aramis, București, 2002

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *