ISSN 2734 -6943

ISSN-L 2734 - 6943



O SCURTĂ ANALIZĂ A PROCESULUI DE ÎNVĂȚARE

Prof. Tudor Alina

Liceul Teoretic ,, George Emil Palade” Constanța

Prin învățarea școlară înțelegem procesul de acumulare de cunoștințe, de asimilare a unor informații, de formare a unor deprinderi și atitudini. Este greșit să confundăm activitatea de învățare cu procesul de memorare, pentru că învățarea nu se reduce la depozitarea informațiilor de către elev și actualizarea lor în anumite momente.

Există două aspecte ale învățării, cel motivațional și cel procesual. Ne interesează interacțiunea acestor aspecte și combinarea lor dinamică și complexă. Dacă aspectul motivațional se referă la gradul de implicare a elevului în actul învățării, aspectul procesual se referă la toate momentele sau procesele care compun o anumită secvență de învățare.

Prin motivația învățării se înțelege totalitatea mobilurilor care declanșează, susțin energetic și direcționează activitatea de învățare. Câteva motive ale învățării sunt necesitatea de autorealizare, de afirmare, de succes școlar sau parașcolar, impulsul curiozității, dorința de a obține note bune, de a mulțumi părinții, dar poate fi și teama de pedeapsă, de eșec, etc. Practic, învățarea are la bază atât motive externe, cât și motive interioare. Dacă la început elevul învață sub acțiunea cerințelor din exterior, el ajunge să capete interes, atunci când descoperă conținutul unei anumite discipline. Preferințele pentru o anumită materie sau alta constituie premisele formării intereselor elevului. Nu este importantă simpla declarație de opțiune sau preferință, ci acțiunile elevului în vederea însușirii cunoștințelor acelei materii. În clasele mici, nu există nicio concordanță între preferințele profesionale și succesul școlar în acele domenii, pentru că dorințele respective sunt difuze, elevii nu acționează în acea direcție, doar visează că ar putea avea o profesie legată de acel domeniu. De exemplu, ,, vreau să mă fac astronaut când voi fi mare și o să zbor pe Marte ”.  Lucrurile se îmbunătățesc pe măsură ce elevii se maturizează, domeniile de succes dovedindu-se cele mai predictive pentru opțiunea școlară și profesională.

 Profesorii nu trebuie să aștepte apariția motivației, ci trebuie să pună accentul pe organizarea condițiilor de învățare. Percepția clară a scopului, a obiectivelor activității și perspectiva aplicabilității în practică produc efecte motivaționale. Nivelul de motivare este întreținut de conștiința unui spor de cunoaștere, a deprinderii unei tehnici, crearea de situații-problemă, organizarea de experiențe, demonstrații, ș.a.  Lecțiile trebuie să îmbine elementele familiare cu informațiile inedite, pentru a trezi interesul elevilor și pentru a întreține curiozitatea. Plictiseala poate fi generată de un volum mic de situații-problemă, în timp ce complexitatea, care îl depășește pe elev, poate produce blocare. Optime sunt segmentarea sarcinii sau eșalonarea efortului.

Activitatea de învățare școlară începe cu perceperea materialului, prin inducerea stării de atenție și de activare cerebrală, urmată de înregistrarea și perceperea activă a datelor concrete cuprinse în lecție. În continuare, au loc procese de analiză, sinteză și generalizare asupra materialului studiat, urmat de fixarea informației și, în final, utilizarea ei în condiții apropiate de cele de la lecție sau într-un nou context, atunci cînd este cazul. De precizat aici că există, în parte, o anumită suprapunere a memoriei peste acțiunea cognitivă, dar finalizarea secvenței de învățare o constituie aplicarea cunoștințelor și operarea cu ele.

Învățarea motorie se referă la activitățile practice care au loc în școală și care prevăd un număr însemnat de deprinderi motorii. Punctul de plecare în însușirea unei deprinderi practice îl reprezintă preluarea prin observație a unui model al acelei deprinderi. Elevul urmărește de mai multe ori secvența de muncă, însoțită de explicațiile profesorului, apoi urmează o etapă a învățării analitice. Prin repetare, se produce o anumită automatizare a operațiilor, iar, în final, se produce sinteza și integrarea operațiilor într-o acțiune unitară.  

Deasemenea, este foarte importantă formarea noțiunilor și operațiilor mentale, pornind de la date concrete. Elevul ajunge să aibă o bază de cunoștințe, iar aceasta mărește viteza de procesare ale noilor informații din acel domeniu. Cunoștințele noi pot fi fixate rapid în memoria de lungă durată, iar înțelegerea devine mai rapidă, datorită integrării și asimilării în scheme de gândire deja formate.

Unitatea de bază a instruirii o constituie formarea noțiunii. Aceasta se formează pornind de la oferta de date disponibilă. În formarea cunoștințelor, elevul parcurge patru niveluri: nivelul concret, nivelul identificării, nivelul clasificator și nivelul formal.

La nivelul concret, elevul recunoaște un obiect întâlnit de el în experiența anterioară, reușește să-l deosebească de celelalte și îi spune numele. De exemplu, recunoașterea unui cerc de către un copil aflat la grădiniță, fără să știe să-l definească. El doar îl alege dintr-un grup de figuri geometrice.

Următorul nivel, nivelul identificării, presupune recunoașterea aceluiași obiect în diverse ipostaze. Aici intervine un element de generalizare. Același obiect, deși în situații diferite sau de forme diferite, este considerat același, are un portret rezumativ, fără nicio clasificare.

La nivelul clasificator, elevul are capacitatea de a subordona aceluiași termen mai multe exemple diferite, pe baza unor atribute care pot fi percepute de el, fără a putea justifica respectiva clasificare. El poate să separe corect obiectele care ilustrează un anumit concept, poate repera pe cele diferite, dar nu reușește să dea o definiție.

La ultimul nivel, cel formal, elevul poate să lămurească un anumit concept, dă exemple și contraexemple, iar conceptul poate fi folosit în rezolvarea de probleme pentru că definiția acceptată științific este cunoscută.

Când elevul este pus să lucreze cu noțiunile însușite de el în cadrul lecției, el folosește efectiv informația primită, își reactualizează cunoștințele și face dovada stăpânirii lor. Are loc un proces de  fixare și reactualizare, se reproduce informația verbală sau se folosesc deprinderile însușite în condiții noi. Rezolvarea de probleme sau de sarcini practice implică un proces de actualizare a deprinderilor formate.

Pentru a reuși să conducă cu succes procesul de instruire, profesorul trebuie să cunoască permanent gradul de însușire efectivă a cunoștințelor, stadiul de formare a deprinderilor sau capacitatea elevilor de a folosi noțiunile învățate în practică. Acest proces se numește informație inversă, pentru că are loc de la elev la profesor, spre deosebire de predarea propriu-zisă. Bineînțeles că profesorul nu poate pune întrebări foarte des în lecție, el va fixa cunoștințele pe etape sau la sfârșitul activității, va rezerva un anumit moment pentru examinarea orală sau va organiza lecții de verificare a cunoștințelor sau a deprinderilor.

Profesorul trebuie să fie preocupat de eficientizarea procesului de predare-învățare și , în acest scop, să utilizeze metode activ-participative, care presupun, cu preponderență, activități de învățare în grupuri mici ( brainstorming-ul, jocul de rol, studii de caz, activitățile individuale de învățare, etc.). Constituirea grupelor de elevi se poate face aleatoriu, prin distribuire stratificată (ținându-se cont de stilul de învățare, pasiuni comune, pe tipul de inteligență dominantă, etc.), grupuri făcute de profesor sau grupuri constituite după opțiunea elevilor.

Atunci când alege constituirea grupelor pe baza tipului de inteligență dominantă ( verbală, logico-matematică, muzicală, corporal- kinestezică, etc.), trebuie întâi să aplice un chestionar de depistare a inteligenței dominante și apoi să dea sarcinile diferențiate spre rezolvare.

Bibliografie

1. Bontaș Ioan, Tratat de pedagogie, Editura All

2. Cerghit Ioan ( coordonator)- Curs de pedagogie, Universitatea București, 1988

3. Cristina Vasile, Denisa Ene- Metodica și evaluarea pentru examenele de titularizare și definitivare în învățământ, Editura Rovimed Publisher, 2017

4. Cucoș Constantin, Pedagogie, Editura Polirom, 1996

5. Miron Ionescu, Mușata Bocoș ( coordonatori) - Tratat de didactică modernă, Editura Paralela 45, 2009

6. Nicola I., Tratat de pedagogie școlară, Editura Aramis

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *