ISSN 2734 -6943

ISSN-L 2734 - 6943



ÎNSEMNĂTATEA VORBIRII ARGOTICE ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

Prof. Mărgărit Corina-Emanuela

Liceul Tehnologic „Constantin Cantacuzino” Băicoi, Prahova

           Complexitatea unui cod de comunicare constă în capacitatea lui de a exprima nuanțe și de a se adapta nevoilor sociale și nivelurilor culturale ale comunicatorilor.

           Nu se poate reda vorbirea celor din mahalele sau a indivizilor periferici prin eufonii sau limbaje poetice diafane. Literatura are nevoie de povești de viață surprinse în toate mediile sociale: de la palate cu acoperișuri poleite în aur, la cei care lucrează la deratizare sau scotocesc prin gunoaie pentru a supraviețui. După bijuteriile realizate de Eminescu în literatura română,  scriitorii care au introdus limbajul periferic în operele lor au avut o sarcină extrem de dificilă,  deoarece efectul era șocant, deși se impunea:

          „Reforma lingvistică a lui Eminescu mersese în sensul poetizării vocabularului și alesese mai cu seamă, dintre posibilitățile lui, elementele care exprimă realități pure și diafane, emoții suave și dulci, alternate pe alocuri cu revolta virilă, dar nobilă. Arghezi selectează alte sectoare ale lexicului, cuvinte drastice și dure, uneori forme regionale, pe care nimeni nu îndrăznise să le introducă în poezie”.[1]

            Materialul mai puțin nobil exista, era viu, lipsea doar îndrăzneala de a-l folosi, de aceea utilizatorii argoului în literatură pot fi comparați cu Brâncuși, care a revoluționat sculptura prin înnoirea viziunii și a limbajului în artele plastice. Măiestria scriitorului constă în „supunerea” materialului atipic, în ceea ce reușește să obțină din el. Consumatorii de literatură și criticii neavizați își manifestau consternarea față de limbajul colțuros al operelor literare revoluționare.

             De pe pozițiile tradiționalismului căruia îi era tributar, savantul Nicolae Iorga consideră poezia argheziană imoralitate artistică și abatere de la idealul național, desființând  volumul Cuvinte potrivite,  afirmând că volumul:

              „cuprinde ce poate fi mai scârbos ca idee în ce poate fi mai ordinar ca formă și reprezintă o decădere pentru critica literară să admită compararea lui Arghezi cu Eminescu.”[2]

             Universul devianțelor și lumea delincvenților  nu pot fi prezentate prin exprimări poetice. Limbajul elevat contravine acestor realități, de aceea argoul devine o resursă necesară în economia literaturii române, reușita produsului artistic fiind determinată de măiestria scriitorului de a oferi cu naturalețe acest material lingvistic dur. Hortensia Papadat – Bengescu ne demonstrează cauzele declinului moral al personajelor sale. Născută dintr-o relație adulterină, dincolo de faptul că poartă involuntar pecetea de „bastard”, Mika-Le este respinsă și marginalizată chiar de mama ei, care o numește: „spurcăciune mică”, „venetică”, „buruiană otrăvită”, „otreapă”, „iarbă rea”,  „nefericită” și „nesocotită”.

                 „- O mică buruiană otrăvită!...

                   -N-are suflet! Zise Lina, despre Mika-Le. Da, Mika-Le n-avea suflet! ”M-a bătut șopârla, nășică!”- așa îmi spunea de mamă-sa, venetica!

                  -Venetica? se miră Mini.

                  -Iarbă rea! Mai bine o strângea de gât de atunci.”[3]

          Argoul singur nu poate fi utilizat ca materie primă pentru realizarea unei opere literare, ci este utilizat în combinație cu limbajul popular, regional, elemente de jargon sau limbajul standard, observație formulată pentru prima dată de Tudor Arghezi în arta poetică Testament:

                     „ Din bube, mucegaiuri şi noroi

                       Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.[4]

           În Cântice țigănești, Miron Radu Paraschivescu se oprește asupra șatrei ca topos, iar din termeni argotici reconstituie cele două culori fundamentale ale vieții: roșul (Eros) și negrul (Thanatos) ca limite existențiale. În opera sa, argoul capătă puteri miraculoase, imortalizând țigănia din Obor, un spațiu-capcană în care își găsesc sfârșitul cei mai bravi reprezentanți ai săi.

           Curajul artistic este dublat de curajul civic, Miron Radu Paraschivescu  scriind despre minorități  într-o epocă în care acestea erau  considerate indezirabile, fiind deportate sau eliminate.  În acest context socio-istoric  cultura ţigănească era în vogă ca protest împotriva unui stat nedrept. În timp ce Cristian Vasile scria superbul cântec de dragoste Zaraza,  Miron Radu Paraschivescu alegea să meargă direct la sursă, în mahalaua gălăgioasă şi pătimaşă.

            Criticii literari au considerat că în spațiul marilor trăiri și al patimilor ucigătoare, poetul se comportă asemenea unui reporter obiectiv,  preocupat  de reportofonul și de banda magnetică, obiecte care-l ajută să înregistreze totul cât mai fidel, să ia pulsul așezării, fără să modifice imprecațiile coloratului univers, aspect care poate fi demonstrat în poemele: Rică și Blestem de dragoste.

             Blestem de dragoste valorifică atât limbajul argotic, cât și practicile la care recurg femeile din țigănie pentru a se răzbuna: farmece, imprecații, gesturi necugetate. Prin acest volum suntem racordați peren la folclorul țigănesc.

             Argoul reprezintă cartea de vizită a personajelor, cu ajutorul acestuia se recreează un univers și se utilizează filonul mai puțin exploatat al codului lingvistic. Comportamentul deviant, gesturile marginale, violența fizică și verbală nu pot fi prezentate într-un limbaj elegant, de aceea folosirea argoului în aceste situații devine o necesitate. În mahala, hoțul devine personaj central, deoarece nu aparține niciunui spațiu, fiind nomad din cauza ocupației și nu se supune niciunei reguli, iar după cum observa admirabil Florina-Elena Pârjol în studiul său Argou, mâncare şi amor sau cum vorbeşte, mănâncă şi iubeşte mahalaua în literatura română:

          „Limba hoţilor este, în mod evident, un puternic indicator identitar: nu suntem ceea ce mâncăm, nici ceea ce iubim, ci ceea ce/cum spunem că mâncăm sau iubim. Argoul manglitorilor, şuţilor, teşcarilor, şutitorilor, milogilor, pungaşilor sau, pur şi simplu, al escrocilor şi al şmecherilor este sursa perfectă pentru definirea unei categorii marginalizate, cu pitorescul şi patosul ei. Sexul şi mâncatul – două pulsiuni primare, pe care le putem echivala psihanalitic – dau măsura adevăratei vieţi a acestor excluşi social, iar limbajul ce descrie aceste instincte, consumate frugal, sau, din contra, savurate boiereşte, cu multă pasiune, merită o analiză amplă sau chiar un studiu separat.”[5]

             Louis Ferdinand Celine afirma că argoul este născut din ură, dar analizând romanele care valorifică mahalaua ca spațiu periferic al orașului și ca scenă a voilențelor fără precedent în care se moare foarte ușor, înțelegem că este un cod al supraviețuirii. În literatura noastră, marile romane ale periferiei existențiale și comunicaționale sunt: Maidanul cu dragoste, operă scrisă de G.M.Zamfirescu, Groapa de Eugen Barbu și Calea Văcărești de I. Peltz.

           Fie că ne place sau nu, mahalaua există, limbajul argotic la fel, iar a face din aceste două realități  subiecte tabu înseamnă a le spori farmecul și a le dubla forța de atracție. Nicolae Manolescu are pentru prima dată revelația  asemănării operei lui Eugen Barbu cu universal literar arghezian: „Groapa este monografia unei lumi care se naşte din mucegaiuri, bube şi noroi.”[6]

           Tot la un limbaj periferic recurge George Astaloș când evocă lumea dispărută a stabilimentului de la Crucea de Piatră:

        „S-a dus crucea din Dudești

          Cu matroane și cu pești

          Cu husăni și spileri grași ciorditori și mardeiași

          Granguri mahări corditori barosani și machitori

          Coarde ștoarfe băgătoare parașute troznitoare”[7]

           Literatura română nu poate renunța la limbajul argotic, atunci când se are în vedere prezentarea unui mediu social periferic: țigănia, mahalaua, închisoarea, mediile abjecte.    

Bibliografie:

  1. ARGHEZI, Tudor, 1990, Cuvinte potrivite, București: Editura Minerva.
  2. ASTALOS, George, 2001, Pe muchie de șuriu, București: Editura Tritonic.
  3. PAPADAT-BENGESCU, Hortensia, 1982, Fecioarele despletite, București: Editura Eminescu.
  4. ȘTEFANESCU, Alex, 1981, Tudor Arghezi interpretat de..., București: Editura Eminescu.

5)  VIANU, Tudor, 1973, Arta prozatorilor români, Bucureşti: Editura Mihai Eminescu.


[1] Alex Stefănescu, 1981,  Tudor Arghezi interpretat de..., București: Editura Eminescu, p. 56.

[2]   Cf. Nicolae Iorga, 1934, Istoria literaturii române contemporane, București:  Editura Adevărul, apud Alex Ștefănescu, Op cit., p. 64.

[3] Hortensia Papadat-Bengescu, 1982, Fecioarele despletite, București: Editura Eminescu, p. 32.

[4] Tudor Arghezi, op.cit.,  p. 3.

[5] http://cis01.central.ucv.ro/litere/argotica/argotica.nr.1/Pirjol/Pirjol_Argou_mancare_si_amor.htm(20.06.2013)

[6] http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=4600&editie=182(5.01.2014)

[7] George Astaloș, 2001, Pe muche de șuriu.Cânturi de ocnă, Cu microglosare argotice și desene de Constantin Piliuță, București: Editura Tritonic, p. 220.

One thought on “ÎNSEMNĂTATEA VORBIRII ARGOTICE ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *