ISSN 2734 -6943

ISSN-L 2734 - 6943



METODE DE ABORDARE A DEFICIENȚEI DE INTELECT

Prof. Înv. Primar Irimia Anca

Prof. Înv. Primar Cazan Ioana

Școala Gimnazială Nr. 2 Hunedoara

Deficienţa de intelect reprezintă o insuficienţă globală ce vizează întreaga personalitate, structură, organizare, dezvoltare intelectuală, afectiva, psihomotrică, comportamental-adaptativă, de natura ereditara sau câştigată în urma unei leziuni organice sau funcţionale a sistemului nervos central, care se manifestă din primii ani de viaţă, în grade diferite de gravitate în raport cu nivelul mediu al populaţiei, cu urmări directe în ceea ce priveşte adaptarea socioprofesionala, gradul de competentă şi autonomie personala şi socială.

Specialiştii fac distincţie între deficienţa mintală, care indică un mod anormal de organizare şi funcţionare mintală, cu implicaţii directe în organizarea şi structurarea personalităţii individului, şi deficienţa de intelect, aceasta desemnând incapacitatea individului de a face faţă unor sarcini cuprinse în actul învăţării, ca o consecinţă a inadaptării acestor sarcini la specificul şi potenţialul real al copilului. Deficienţa mintală, care constituie o patologie de evoluţie şi dezvoltare cauzată de patologia de organizare şi funcţionare a unor structuri psihice, se deosebeşte de deficienţa de intelect unde, chiar şi în condiţiile unei organizări mintale normale, individul nu poate depăşi anumite limite de adaptare şi învăţare.

Termenul de pseudo-deficienţă mintală[1] se referă la acele categorii de copii cu întârziere sau încetinire în dezvoltarea psihică, cu blocaje emoţionale, cu carente educative, care sunt determinate, în general, de factori de origine externă şi al căror randament şcolar şi rezultatele la unele teste psihologice sunt similare cu ale deficientului mintal”.

Elevii cu forme uşoare de deficienţă pot fi incluşi, în anumite condiţii, în programul şcolilor obişnuite alături de elevii normali; în schimb, pentru elevii cu deficienţe severe sau cu deficienţe asociate este mai indicată şcolarizarea în centre/instituţii speciale, după un curriculum individualizat, beneficiind de strategii didactice adaptate nivelului lor de receptare şi înţelegere a conţinuturilor.

În unele situaţii şcoala poate genera stări de disconfort care produc anxietate copilului, determinându-1 să ajungă la insuccese şcolare, sau sunt situaţii când deciziile educatorilor, sarcinile trasate elevilor sau modalităţile de organizare a activităţilor didactice determină apariţia dificultăţilor în învăţare din partea unor elevi, care pot culmina cu dezvoltarea unor conduite de evitare sau respingere a şcolii.

Referitor la adaptările curriculare pentru elevii cu deficienţe de intelect, putem face următoarea afirmaţie: curriculum adaptat este în stransă legatură cu noţiunea de curriculum diferenţiat, în sensul că diferenţierea presupune, implicit, şi o adaptare a conţinuturilor, metodelor, mijloacelor şi tehnicilor de lucru în activităţile instructiv-educative.

Abordarea unor strategii de succes în activităţile didactice destinate elevilor cu dizabilităţi, dificultăţi de învăţare sau de adaptare şcolară presupune parcurgerea următoarelor etape:

- cunoaşterea şi evidenţierea evoluţiei în procesul de învăţare a fiecărui elev folosind un sistem longitudinal de înregistrare a randamentului şcolar;

- identificarea elevilor care întâmpină dificultăţi sau care nu reuşesc să facă faţă exigenţelor programului educativ din şcoală;

- diagnosticarea elevilor cu dizabilităţi sau cu dificultăţi de învăţare;

- depistarea complexului cauzal care a determinat apariţia dificultăţilor de învăţare (prezenţa unor deficienţe, mediul familial, probleme de adaptare, tulburări de comportament, eşec şcolar repetat etc.);

- proiectarea unui curriculum diferenţiat şi personalizat în funcţie de situaţiile şi problemele identificate;

- desfăşurarea unui proces didactic activ, formativ, cu accent pe situaţii motivaţionale favorabile învăţării şi pe evaluarea formativă;

- colaborarea cu specialişti din cadrul serviciilor de sprijin, consiliere şcolară şi antrenarea familiei.

Măsuri potrivite trebuie avute în vedere pentru a asigura persoanelor deficiente de intelect condiţii de viaţă care să le asigure dezvoltarea lor normală a vieţii psihice (inclusiv cea sexuală). Aceste măsuri necesită informare corespunzătoare şi educaţie sexuală în şcoli şi instituţii.

Copilul cu dizabilităţi se adaptează greu la relaţiile interpersonale, de aceea părinţii trebuie să joace rolul de tampon, de mediator între copil şi societate. Uneori părinţii pot dramatiza excesiv reacţiile inadecvate venite din partea unei persoane străine, identificând o falsă rea intenţie într-un gest oricât de neutru.

În alte situaţii, ei neagă tot ceea ce copilul observă în jurul său legat de propria deficienţă, insistă pe răutatea şi ipocrizia persoanelor din anturaj, cultivând la copil convingerea că lumea în care traieşte este rea.

Pe de altă parte, unii părinţi refuză să ţină cont de dificultăţile sociale determinate de deficienţă. În acest fel, ei îi impiedică pe copii să înţeleagă şi să accepte toate aspecte legate de propria deficienţă.

Sprijinul acordat tinerilor cu tulburări de dezvoltare trebuie prelungit şi în cursul vieţii adulte, deoarece o bună parte dintre ei nu vor fi pregătiţi să devină independenţi la vârsta de optsprezece ani. Aceşti tineri au tendinţa să se izoleze social, fie asistaţi parental perpetuând comportamentele adolescentine.

Terapia cu ajutorul animalelor

O orientare mai puţin convenţională în terapia persoanelor cu dizabilităţi, în ultimii ani, încearcă să valorifice interactiunea şi contactul direct cu o serie de animale. Pentru multe persoane, animale precum pisicile, câinii, peştii, caii, păsările, hamsterii devin personaje obişnuite în viaţa de zi cu zi.

Terapia cu ajutorul delfinilor

Terapia cu ajutorul delfinilor a fost cercetată şi aplicată, începând cu anul 1978, de către medicul David Nathanson, care a demonstrat prin studiile sale că delfinii pot ajuta persoanele cu probleme majore (tulburări ca autismul, sindromul Down, problemele severe de auz, paralizia cerebrală, problemele de vedere, afecţiunile coloanei vertebrale, cancerul, precum şi multe alte deficienţe); teoriile şi cercetările care stau la baza acestei terapii atestă faptul că atât copiii, cât şi adulţii vor fi motivaţi îndeajuns pentru a-şi concentra atenţia, dacă primesc o recompensă pe măsură. Astfel, terapeutul profesionist foloseşte delfinul şi ca stimul pentru generarea unor comportamente pozitive, dar şi ca recompensă pentru eforturile subiecţilor

Hipioterapia sau terapia ecvestră

Această formă de terapie exploatează caracteristicile corporale, mai ales ale poneilor, şi mersul lor specific, permiţând o relaxare musculară cu precădere în zona şoldurilor şi a coloanei vertebrale inferioare, favorizând astfel echilibrul şi siguranţa. Atunci când se lucrează cu copii activi, este recomandat calul, şi nu poneiul, ritmul paşilor cailor fiind mai aproape de ritmul cardiac al mamei, producând o stare de relaxare mai accentuată. Terapia cu ajutorul cailor se recomandă mai ales copiilor cu probleme motorii cerebrale şi pentru cei care suferă de scleroză în plăci, dar este indicată şi serviciilor de pedagogie curativă pentru copii şi adulţi cu diferite probleme corporale, psihice şi cognitive.

În concluzie, principiul integrativ al acţiunii educaţional-terapeutice obligă ca activi­tăţile educaţionale să fie valorificate sub toate aspectele, ca urmare a faptului că aceste categorii terapeutice nu pot fi abordate separat. Cadrul didactic care desfăşoară activităţi cu elevii care prezintă deficienţe mintale, trebuie să apeleze la toate tehnicile terapeutice care utilizează actul însuşirii cunoştinţelor şi formării deprinderilor în sfera educaţiei intelectuale, la cele care utilizează mişcarea ca factor terapeutic în sfera educaţiei fizice, artterapia şi meloterapia satisfăcând principiile educaţiei estetice.

BIBLIOGRAFIE:

  • Druţu, I., Psihopedagogia deficienţilor mintali, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 1995;
  • Gherguţ, Alois , Neamțu, Cristina , Psihopedagogie specială, Ed. Polirom, Iaşi, 2000 ;
  • Radu¸ Ghe., Psihopedagogia şcolarilor cu handicap mintal, Ed. ProHumanitate, Sibiu, 2000;
  • Verza, Emil, Psihologia vârstelor, Editura   Pro Humanitate, Bucureșţi, 2000;

www.downsatumare.ro


[1] Druţu , I. , Psihopedagogia deficienţilor mintali, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 1995,

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *