ISSN 2734 -6943

ISSN-L 2734 - 6943



INTERCULTURALITATEA, DIMENSIUNE A VIEȚII COTIDIENE

Prof. Cincu Bianca Ștefana

Școala Gimnazială „Ion I. Graure” Bălteni, Olt

            Cum comunicăm în situaţiile culturale în care referenţii culturali nu sunt aceiaşi? Ce importanţă are comunicarea non-verbală sau relaţia de proximitate? Cum se manifestă ,,şocul cultural“, şocul reintegrării şi învăţarea convenţiilor culturale? Studiile în acest domeniu pornesc de la o premisa oarecum paradoxală. Domnul Constantin Cucoş afirmă în cartea „Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale“ că o regulă de primă importanţă pentru o comunicare interculturală eficace este, întâi de toate, aceea de a cunoaşte convenţiile propriei culturi.

            Cultura nu mai trebuie înţeleasă ca o sumă finită de trăsături particulare care vine cu stereotipuri, iar abordarea interculturală devine astfel posibilă în măsura în care se admite că negocierile, care nasc legături între indivizii de culturi diferite, pot determina crearea unor noi practici culturale, transferuri valorice, noi conjuncţii între diferite secvenţe ale acestora. Acelaşi autor spune că odată cu ivirea unor contacte între mai multe culturi se creează noi practici culturale, purtătoare de semnificaţii noi.

            Fiecare cultură, cu cât este mai diferită de altele, cu atât iese mai mai mult în evidenţă. Diferenţa nu este de natură axiologică (nici o cultură nu este superioară altora), ci de natură morfologică, a cuprinsului de valori şi a expresiilor de manifestare. Cultura se iveşte din tăcerea dintre diferitele expresii spirituale ale omului. Ea denotă că aceste resorturi spirituale sunt individualizate, particulare, şi de aceea ele pot exista ca ceva distinct. Individul însuşi este de multe ori centrat multicultural, alimentându-se cu registre valorice din mai multe direcţii. Multiplicitatea culturală se poate constata la una şi aceeaşi persoană. Fiecare dintre noi se înscrie în mai multe apartenenţe şi, câteodată, chiar în toate. Nu există cultură pură, care să fie conservată intactă. Cultura este un amestec, o îngemănare care se realizează în timp. Pluralitatea este condiţia normală a creşterii spirituale .

            Şcoala, în calitate de instituţie socială, trebuie să fie plurală, să reunească şi să recompună pluralitatea intrinsecă a culturii, să vină în întâmpinarea diversităţii aspiraţionale a publicului său. Miza interculturală ar constata în aceasta să faci în aşa fel încât pluralitatea culturală să nu insinueze ca o juxtapunere fără interpenetrare, ca o realitate fixă şi construită pe separări şi închideri reciproce. A scăpa de imobilismul generat de multiplicitatea apartenenţelor culturale constituie cheia educaţiei de tip inter (C. Cucoş). Şcoala reprezintă spaţiul universalizării fiinţei umane. Elevul vine aici pentru a adera la valorile generale, chiar universale. În numele acestui deziderat este sacrificată singularitatea individului. În funcţie de raportul universal-singular, se pot concepe două sisteme de învăţământ: unul de salvgardare a particularului, de integrare a particularităţilor culturale, a educaţiilor în curriculum, şi altul de ocultare a particularităţilor, de aliniere a tuturor tinerilor la valorile generale, propuse la un moment dat. Strategia mai bună depinde de intenţiile şi motivaţiile societăţii. Ce poate face şcoala în materie de educaţie interculturală? În şcoală apare riscul realizării unei ,, supe“ culturale, dacă împrumuturile se fac la întâmplare, fără să existe o dirijare semnificativă a acestora. Un element cultural nu are niciodată un sens unic, izolat, ci se înscrie într-o evoluţie, într-o istorie, într-o tradiţie şi desemnează realitatea unei experienţe concrete a vieţii. Transmiterea acestui sens elevilor este un exerciţiu dificil, interdisciplinar, ce imprimă acţiunii educative o dimensiune eminamente culturală. Acest sens conduce la sublinierea faptului că cultura este un fapt viu, o realitate care devine sub influenţa unor determinări identificabile, obiective şi subiective.

            Şcoala trebuie să-şi propună să realizeze un proces de integrare prin preluarea preachiziţiilor culturale pe care le posedă elevii. Integrarea presupune nu numai o aducere a elevilor la cultura clasei, şcolii, comunităţii, ci şi o integrare a experienţei culturale a noului venit în experienţa comună a clasei în care elevul respectiv se va insera. Se pare că este nevoie ca clasa să se remodeleze în consens cu noul venit, simultan cu adaptarea acestuia la specificul grupului şcolar. Atunci când se ştie că va veni cineva nou în clasă, profesorul ar putea pregăti elevii în legătură cu ambientul cultural al acestuia (din ce regiune vine, care sunt trăsăturile limbii, religiei, culturii lui etc.).

BIBLIOGRAFIE:

1. Marian Preda, Comportament organizațional, Ed.Polirom, Iași, 2006

2. Ofelia Ichim,Comunicare interculturală și integrare europeană, Ed.Alfa,  Iași, 2006

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *