ISSN 2734 -6943

ISSN-L 2734 - 6943



STRATEGII PSIHOPEDAGOGICE PRIVIND DISCIPLINA ÎN ȘCOALĂ

Prof. Dr. Ing. Lengyel Bianca-Cristina

Liceul Tehnologic Jimbolia, Timiş

Devianţa şcolară se referă la acele comportamente care încalcă normele şi valorile specifice unei şcoli. Cele mai frecvente asemenea conduite atipice ale elevilor în şcoală ar putea fi: nevoia exagerată de a ieşi în evidenţă, furia/mânia nepotrivită cu situaţia, violenţa, profanarea, neîncrederea în autorităţi, tendinţe autodistructive (automutilare, consumul de substanţe psihoactive, provocarea de bătăi, anorexia, fuga de la şcoală/de acasă etc.). Insistăm asupra diferenţelor dintre devianţa comportamentală (cu cauze şi efecte psiho-socio-culturale) şi tulburările comportamentale (care includ devianţa, dar îi atribuie suplimentar şi o anumită conotaţie psihiatrică). În acest capitol ne vom referi la aspectele psihopedagogice ce ţin de indisciplina în rândul elevilor, ca forma particulară cea mai răspândită a devianţelor comportamentale.

Este extrem de dificil de stabilit o definiţie riguroasă a comportamentului disciplinat, deoarece, atât pentru elevi, cât şi pentru profesori acesta poate să însemne altceva. Cu toate acestea, literatura de specialitate încearcă să acrediteze ideea potrivit căreia comportamentul disciplinat al elevilor ar presupune însuşirea de către aceştia a unor valori privitoare la asumarea responsabilităţilor, cultivarea stimei de sine, respectarea egalităţii şanselor şi a demnităţii, politeţea, toleranţa, încrederea reciprocă, onestitatea, perseverenţa, trăirea satisfacţiei muncii etc. Observăm că discuţia despre comportamentul disciplinat al elevului se poartă în jurul drepturilor şi responsabilităţilor pe care le are fiecare persoană. Astfel, comportamentul disciplinat poate însemna a i se oferi dreptul fiecărui elev de a se exprima liber, în condiţiile respectării de către acesta a libertăţii de exprimare a celorlalte persoane din jur. În concluzie, disciplina şcolară nu presupune numai drepturi sau numai responsabilităţi, ci o îmbinare optimă între acestea, în spiritul valorilor morale şi sociale promovate într-o anumită cultură.

Fenomenele de criză educaţională

Fenomenele de criză educaţională ar putea fi definite ca un complex de evenimente inopinate şi neplanificate, generatoare de pericole pentru climatul, sănătatea şi siguranţa clasei, respectiv a membrilor ei. Analizând definiţia, putem observa un aspect extrem de interesant şi anume acela că fenomenele de criză educaţională sunt impredictibile, dar nu şi neaşteptate! Cu alte cuvinte, crizele educaţionale în microclimatul clasei de elevi nu pot fi evitate, acestea producându-se oricum, mai devreme sau mai târziu. Ceea ce poate (şi chiar trebuie) să fie făcut este ca agenţii educaţionali (profesori, elevi, părinţi) să fie pregătiţi în vederea unui management adecvat al respectivelor situaţii, astfel încât crizele educaţionale nu numai să fie depăşite cu bine, ci să şi permită extragerea unor învăţăminte utile pentru gestionare eficientă a posibilelor cazuri viitoare. De altfel, chinezii vedeau în situaţiile de criză nu doar pericolul, cu şi oportunitatea de dezvoltare.

Comportamentul impulsiv

Explicaţia psihologilor pentru apariţia comportamentului impulsiv constă în într-un control insuficient al Eu-lui asupra impulsurilor provenite din interior sau din exterior, ceea ce creează elevului dificultăţi în a-şi asuma sau reprima diferitele imbolduri, ori de a le canaliza către scopuri constructive sau dezirabile social. Una dintre cele mai frecvente forme de manifestare o reprezintă comportamentul impulsiv, caracterizat prin reacţii intense a căror amploare creşte în momentul diminuării constrângerilor externe. Acţiunea impulsivă se manifestă în cea mai mare parte a timpului şi diferă în funcţie de tipul de personalitate: unii elevi vorbesc mult, alţii reacţionează violent la cea mai mică critică, nu îşi pot controla emoţiile, au conduite lejere sau dezordonate, sunt non-conformişti, nu cunosc limite de toleranţă, povestesc intimităţi, comit indiscreţii, sunt neliniştiţi, anxioşi, dramatizează tot ce li se întâmplă etc. În lipsa controlului exterior adecvat, aceste manifestări tind să crească în intensitate şi să se producă într-un mod brutal, motiv pentru care, elevii cu comportament impulsiv au mare nevoie de înţelegere şi sprijin din partea persoanelor semnificative din jur (părinţi, profesori, colegi, prieteni etc.).

Caracterizare generală a indisciplinei şcolare

Indisciplina şcolară se produce în momentul în care, prin conduita sa, un elev perturbă procesul de învăţare al celorlalţi colegi sau activitatea de predate a profesorului. De altfel, un act de indisciplină se produce în momentul în care un elev îşi plasează propriile trebuinţe deasupra intereselor celorlalţi membrii ai grupului, împiedicându-i în a-şi atinge scopurile propuse. Comportamentele impulsiv, respectiv egocentric se subordonează indisciplinei şcolare. Alături de aceste cauze, elevii mai sunt indisciplinaţi deoarece doresc să câştige atenţia profesorului, se plictisesc, simt că sunt trataţi injust, nu au încredere în sine şi în cei din jur, se simt umiliţi de propriile lor eşecuri şcolare, frustraţi sau respinşi de ceilalţi, încearcă să dobândească un statut privilegiat, au tulburări neurologice ş.a.m.d. Toate acestea fac din indisciplina şcolară unul din cele mai complexe fenomene care impietează asupra bunei desfăşurări a procesului instructiv-educativ. De asemenea, formele de manifestare ale comportamentului indisciplinat la elevi sunt extrem de variate

Dimensiunile disciplinei şcolare:

  • preventivă (pro-activă) – se insistă asupra faptului că prevenirea tulburărilor comportamentale este mult mai eficientă decât corectarea acestora;
  • corectivă (re-activă) – în cazul manifestărilor de indisciplină se impune intervenţia în vederea înlăturării acestora;
  • de susţinere – comportamentul disciplinat odată instalat, acesta rebuie menţinut.

Funcţiile disciplinei şcolare:

  • socializarea individului – integrarea sa în mediul social;
  • maturizarea personalităţii – dezvoltarea capacităţii de comunicare, cooperare, asumarea responsabilităţilor, toleranţa, rezistenţa la frustrare, încredere, obiectivitate etc;
  • formarea şi dezvoltarea morală – atitudini şi convingeri morale, sistemul unitar de valori etc;
  • asigurarea securităţii emoţionale – respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi.

Modele explicative ale producerii indisciplinei în şcoală

  • modelul biochimic-neurologic – postulează faptul că indisciplina şcolară se datorează unor dezechilibre biologice, chimice sau neurologice, ceea ce presupune că pentru terapia sa ar fi indicate o medicaţie sau dietă alimentară specifice;
  • modelul comportamental – se bazează pe caracterul învăţat al comportamentului uman, regulă valabilă atât pentru cel indisciplinat, cât şi pentru cel disciplinat;
  • modelul cognitiv – pune accentul pe rolul esenţial al interpretărilor subiective în cunoaştere şi în exercitarea conduitei, interpretări ce pot determina producerea unor abateri disciplinare, dar, în egală măsură şi o conduită disciplinată din partea elevilor susţinută de autocontrolul cognitiv;
  • modelul afectiv – plasează atitudinea indisciplinată într-un climat afectiv excesiv autoritar şi restrictiv, considerând că pentru diminuarea fenomenului ar fi oportună toleranţa şi permisivitatea elevilor în a-şi exprima propriile sentimente.

            În final, mai trebuie menţionat faptul că esenţa managementului comportamentului disciplinat la elevi rezidă în a-i determina să treacă de la respectarea convenţională a normelor şcolare (fie pentru a evita sancţiunea, ori a primi aprobarea grupului) la autodisciplină, motivată conştient şi permanent. Aceasta se produce atunci când elevul este capabil să selecteze din trebuinţele şi nevoile personale pe cele care corespund contextului educaţional în care se desfăşoară activitatea curriculară şi extracurriculară. Cu alte cuvinte, stadiul autodisciplinei este atins de un elev în momentul în care îşi poate fixa singur o serie de obiective adecvate posibilităţilor sale şi cerinţelor procesului instructiv-educativ, fiind apt totodată să le ducă la îndeplinire prin utilizarea adecvată a resurselor proprii şi ale celor din jur. La o scară mai largă, fenomenul poate fi asemănat cu trecerea de la moralitatea convenţională la cea autonomă sau de la educaţie la autoeducaţie.

Bibliografie

  • Blândul V. – Probleme contemporane ale educaţiei, Editura Universităţii din Oradea, 2005 b;
  • Blândul V.– Demersuri teoretice şi practice în evaluarea progresului şcolar, Editura Universităţii din Oradea 2007;
  • Boncu Şt. –Devianţa tolerată, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2000;
  • Druţă Maria Elena – Cunoaşterea copilului, Editura Aramis, Bucureşti, 2007;
  • Florea M.– Insultele – forme de manifestare ale agresivităţii verbale directe, în „Studii şi Cercetări în Domeniul Ştiinţelor Socio-Umane”, Volumul 19, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2009;
  • Gheorghe V.– Efectele televiziunii asupra minţii umane, Editura Evanghelismos, Fundaţia Tradiţie Românească, Bucureşti, 2005;
  • Gherguţ A. – Sinteze de psihopedagogia specială, Editura Polirom, Iaşi, 2005;
  • Goleman D. – Inteligenţa emoţională, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2001;
  • Mitrofan N. – Cine şi cum măsoară dezvoltarea psiho-comportamentală a copiilor, În Dima Silvia (coord.) – „Copilăria – fundament al personalităţii”, lucrare editată de Revista Învăţământului preşcolar, Bucureşti, 2001;
  • Stan E. – Profesorul între autoritate şi putere, Editura Teora, Bucureşti, 1999;

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *