ISSN 2734 -6943

ISSN-L 2734 - 6943



SPECTACOLUL NUNȚII ÎN FOLCLORUL ROMÂNESC

Prof.  Mărgărit Corina-Emanuela

Liceul Tehnologic „Constantin Cantacuzino” Băicoi, Prahova

          Folclorul românesc cunoaște un repertoriu bogat referitor la obiceiurile tradiționale și, deși au o origine foarte veche, multe dintre aceste obiceiuri s-au păstrat până în zilele noastre.

          La oricare dintre popoarele lumii, momentele cruciale din viața omului – nașterea, căsătoria și moartea – sunt sărbătorite și însoțite de diferite obiceiuri și ritualuri. Dintre toate acestea, nunta este cea mai exuberantă manifestare artistică populară.

           Nunta este socotită din vechime o taină ca și nașterea și moartea, dar, spre deosebire de acestea, omul participă la nuntă conștient în ceasul de floare al viețuirii sale. Dacă nașterea corespunde zorilor viețuirii și moartea amurgului, nunta este ceasul de aniază, cel mai limpede pentru om, dar și cel mai greu tocmai datorită acestei limpezimi.

            Nunta constituie pasul suprem spre maturitate al tinerilor, motiv pentru care peste tot în lume s-a ținut ca evenimentul să fie marcat într-un mod special.

            Momentul nunții se transformă într-un mare spectacol. Toate secvențele ceremoniale sunt însoțite de o suită de orații, iar cea mai extinsă este Orația mare, care se rostește în momentul sosirii alaiului mirelui la casa miresei.

            Întregul spectacol al nunții are în vedere asigurarea trecerii depline de la stadiul flăcău/fată la cel al oamenilor constituiți într-o familie ce-și întemeiază și o gospodărie proprie.

            Nunta reprezintă cel mai mare eveniment din viața unui om. Adesea este unic și, datorită acestui fapt, a devenit un spectacol grandios în care preimează buna dispoziție.

            Prin atmosfera sărbătorească în care se desfășoară, spectacolul nunții constituie o amplă manifestare artistică populară cu numeroase momente de veselie și umor, evenimente care sunt perpetuate din generație în generație până în zilele de azi.

            Există mai multe simboluri care fac referire la nuntă în folclorul românesc, și dintre acestea fac parte: simbolurile iubirii, simbolul mărului, simbolul mătrăgunei, simboluri meteorologice.

            Poetul Vasile Voiculescu spunea că dragostea sub toate chipurile și în toate nuanțele ei, este motivul nesleit pentru cea mai bogată, mai variată și mai inegală producție lirică populară. Acest instinct cosmic, care face să izbucnească întâia floare pe creanga neagră încă și împodobește o primăvară întreagă cu vers un gâtlej de pasăre, mut până atunci, face să înflorească și să cânte toate acele suflete primitive și care trăiesc încă viața firească a pământului.[[1]]

            În valoarea exprimării convingătoare a stadiului și intensității acestui sentiment, poetul popular pune la contribuție cele mai diverse elemente ale lumii înconjurătoare, de la lună, soare și stele până la umilele obiecte ale vieții domestice, configurându-ne, paralel cu credința lui despre dor și dragoste, și un tablou dintre cele mai convingătoare ale existenței noastre între cer și pământ.

            Simbolul mărului este unul dintre simbolurile iubirii sexuale în creațiile poporului nostru. Mărul este cunoscut ca simbol erotic din cele mai vechi timpuri. Chiar în Biblie, iubirea este simbolizată prin măr: Eva mănâncă din el și apoi îl îndeamnă și pe Adam să mănânce. Acest simbol apare și în Cartea Cărților, odă a iubirii, care ridică dragostea dintre bărbat și femeie: Ca un măr între copacii pădurii, așa este preaiubitul meu între tineri. Cu așa drag stau la umbra lui, și rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele.[[2]]

            În literatura populară întâlnim foarte des mărul când este vorba despre iubire. Este foarte cunoascută vorba: „Cât e moșul de bătrân, tot ar mânca măr din sân.”

            Mărul simbolizează credința în iubire și, astfel, făgăduielile flăcăului au un mare preț. În basm, fata împăratului totdeauna când are să aleagă pe placul ei vreun prinț, stă la fereastră cu un măr în mână; prinții trec pe sub fereastră și-n capul cui lasă ea mărul, acela are să-i fie soț:

            „S-arupse steaua din cer / Și părea că era un mer, / Deși căzu pe una fată, / Laie ce-și era mușcată”[[3]]

            Simbolurile meteorologice sunt menite a marca felurite ipostaze ale iubirii și fluctuația ei. Sunt mai ales negura, ploaia, tunetul, trăznetul, ninsoarea, furtunile, vântul – pe care se trimite „câte-un cuvânt” iubitei / iubitului – bruma, boarea de lumină, bura, toate puse la contribuție spre a sugera plastic și a plasa într-o atmosferă caracteristică vriabilitatea nesfârșită a acestui sentiment și a stărilor provocate de el: „Frunză verde ca una, /  De m-aș putea rădica, /    Mai sus ca negura, /  Tot aș ninge și-aș ploua, /  Pe badea nu l-aș uda, /  Că mi-i drag ca inima.”[[4]]

            În vederea exprimării convingătoare a stadiului și intensității acestui sentiment, poetul popular pune la contribuție cele mai diverse elemente ale lumii înconjurătoare.

            Astfel, stelele, de pildă, sunt multe, frumoase, strălucitoare, mari și mici. Blânde, dar și „părăsite”, și cum e firesc pier până la ziuă. În lumina lor difuză, iubitul pare „floare din cunună”, „cruce de mărgele”, după cum ”Nu-i alta ca mândra mea / Numai pe cer este o stea / Care seamănă cu ea.”[[5]]

             Mai frecventă este luna, care e luminoasă, pe ea se poate trimite „voie bună”, se poate chema iubitul și e preferată în nor, ca „să mă duc unde mi-e dor.”

            Ca simboluri, luna este reprezentanta feminității, iar soarele simbolul ce întruchipează virilitatea, temperamentul focos. Luna este martora statornică a dragostei, fiindcă „Eu răsar în miez de noapte / Și văd dragostele toate.”, spre deosebire de soare care „vrea să jure, / Că nu-i dragoste pe lume.”[[6]]

            Și la Eminescu, luna apare ca simbol al feminității și este numită „fecioară”: „Vede cum din ceruri luna lunecă și se coboară /  Și s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.”[[7]]

            Există chiar o „floricică a dragostei”, care ”crește în fundul grădinii”, alături de[8] ea întâmpinându-ne dintre florile cultivate trandafirii, laleaua, lămâița, crinul, bujorul, busuiocul, crăița, micșunelele, pelinița, iedera, nalba, mușcata, garofița și multe altele, într-un elan al împodobirii iubiților și al cadrului erotic, al transferului de culori și mirozne excepțional, atât în sine, cât și în chipul de a surprinde elementele vieții curente.

            Toate acestea sunt menite a sublinia și intensitatea și fazele, efectele dragostei asupra iubiților, uneori, greul drum al împlinirii lor, înfiorările, neliniștile și deznădejdile, cel mai ades sugerând însă și triumful obținut.

             Pentru români, nunta este cea mai importantă dintre ocaziile la care oamenii se întâlnesc și petrec împreună. Obiceiurile prilejuite de această manifestare artistică sunt deosebit de variate și fiecare zonă folclorică își are specificul ei, contribuind astfel la lărgirea tezaurului nesecat de valori al folclorului românesc.

            Alături de multe alte obiceiuri, este o dovadă a spiritualității adânci a poporului român, este „oglinda vieții sale în timp.”

            Omul este conștient de pasul pe care îl face și, de aceea, reprezintă pasul suprem spre maturitate, vârsta adultă, evidențiată de întemeierea unei familii.

             Mirele din băiat trebuie să devină iubit, bărbat, să devină copt pentru viețuire, pentru rodnicie și suferință – din vânător să devină păstor și mire. Tot așa și mireasa, din floare și ciută, trebuie să crească spre rodnicie, să devină iubită și apoi mireasă. Mirele și mireasa trebuie să învețe să viețuiască împreună, în lumina și spiritul rodniciei.

           Astăzi, din nefericire, în foarte puține zone se mai păstrează și respectă aceste tradiții, lumea fiind preocupată mai mult de grăbirea și micșorarea cât mai mult posibilă a duratei ceremoniilor și există din ce în ce mai puține regiuni în care tradițiile mai sunt respectate și urmate cu sfințenie.

BIBLIOGRAFIE:

  1. ***, Biblia sau Sfânta Scriptură, traducerea D. Cornilescu
  2. ***,1969, Elogiu folclorului românesc, (text îngrijit de Maria Mărdărescu și Octav Păun), Editura  pentru Literatură, București
  3. Muntean, George,1972, Cântece de dragoste și dor, Editura Minerva, București
  4. Eminescu, Mihai, 1995, Poezii, (sub îngrijirea d-lui G. Murnu), Editura națională S. Ciornei, București
  5. Apetroaie, Ion, 1975, Vasile Voiculescu (studiu monografic), Editura Minerva, București

[1]Ion Apetroaie, Vasile Voiculescu (studiu monografic),  Editura Minerva, București, 1975, pag.109

[2] Cântarea Cântărilor, cap 2, vers.3, în  Biblia sau Sfânta Scriptură, traducerea D. Cornilescu, pag.678

[3] ***, Elogiu folclorului românesc, (text îngrijit de Maria Mărdărescu și Octav Păun), Editura pentru Literatură, București, 1969, pag.386

[4] George Muntean, Cântece de dragoste și dor, Editura Minerva, București, 1972, pag.52

[5] Idem, pag.53

[6] Idem, pag.9

[7] Mihai Eminescu, Poezii, Editura Națională, S. Ciornei, București, 1995, sub îngrijirea d-lui G. Murnu, pag.28

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *