ISSN 2734 -6943

ISSN-L 2734 - 6943



EDUCAȚIA PĂRINȚILOR – O PROBLEMĂ DE ACTUALITATE

                                       Prof. Înv. Primar  Bute Alina

    Școala Gimnazială Nr. 1 Brăhășești, Galați

             Pe parcursul dezvoltării  copilului, ponderea influențelor modelatorii exercitate de factorii educației este diferită. În primii ani de viață familia deține  rolul predominant pentru ca, pe măsură ce copilul intră în instituțiile  preșcolare și mai ales școlare în mult mai mare măsură sarcinile familiei, cum ar fi de exemplu cele strict instructive să fie preluate de către cadrele didactice. Cunoașterea  de către cadrul  didactic a copiilor încredințați spre educare, ca și a părinților acestora reprezintă, fără îndoială, premisa reușitei activității instructiv-educative.

             Punctul de plecare este cunoașterea prealabilă a familiei (tipul de familie, climatul familial, starea  materială, nivelul cultural, interesul față de evoluția copilului).

Este necesar ca părinții să  cunoască specificul activității școlare, obiectele de studiu, orarul, tipul de manuale, rechizitele necesare să cunoască învățătorul și la rândul lor cunoscuți de acesta, să prezinte învățătorului părerile, nemulțumirile sau îngrijorările lor.

Multă vreme s-a considerat că școala joacă rolul central și că forme diferite de acțiuni organizate ar putea înlocui familia, care de multe ori nu are aspirațiile sau resursele culturale pentru ceea ce propune societatea. În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare și învățare, școala dezvoltă o serie de structuri de sprijin în favoarea copilului și a familiei.

Există multe întrebări care frământă mintea adulților implicați în educația copiilor. Este deosebit de dificil să observăm și să apreciem întotdeauna, în mod adecvat, realizările copilului, precum și să luăm o atitudine potrivită atunci când situația o cere; dar e bine ca, cel puțin, să fim conștienți de consecințele comportamentelor noastre și să ne străduim să evităm unele greșeli.

Activitatea  de consultații cu părinții nu începe abrupt, violent sau barbar prin însușirea problemelor, neajunsurilor  sau a relațiilor deficitare pe care elevul le are în instituția școlară. Prezentarea  imediată a acestor aspecte nu face decât să crească nivelul de culpabilitate și frustare a părintelui, iar consecința acestui fapt duce la închiderea părintelui în sine. Părinții puși în fața  unei astfel de prezentări pot dezvolta reacții emoționale violente, greu de manageriat, și singurul obiectiv care a fost atins este încărcarea energetică negativă. Or, noi ca parteneri educaționali,  nu avem nevoie de un părinte dozorganizat,  orbit de furie sau nervi. Pentru evitarea unei astfel de situații, putem începe activitatea cu câteva întrebări de rutină: Ce faceți? Ce noutăți aveți în  munca dv? Ce face soțul? Sunt numai câteva întrebări - de politețe -  pe care le putem pune  părinților pentru a detensiona atmosfera. Prezentăm apoi aspectele pozitive ale elevului. Aspectele legate de sănătatea fizică, de aspectul îngrijit, de punctualitatea sau frecvența la școală pot fi  numai câteva aspecte favorabile pe care le putem prezenta părintelui.

Consilierea părinților este prin excelență un proces de comunicare dialogată, prin  urmare rolul de emițător și receptor alternează succesiv.Cu cât părintele va vorbi mai mult,  cu atât el se va simți mai acceptat. Validarea termenilor și frustărilor de părinte deschide drumul spre  receptivitate și complianță. 

În cadrul lectoratelor cu părinții se pot aborda teme care pun accentul pe educație și consecințele lor, dar se pot aborda și teme care să-i învețe pe părinți cum să se comporte cu  copiii lor, pentru a le dezvolta trăsăturile pozitive de caracter.

Pentru dezvoltarea colaborării şcoală – familie, în timpul întâlnirilor am abordat diverse teme, de larg interes pentru dezvoltarea şi educarea copilului. Una dintre teme, ,,Despre pedepse și recompense”,  a fost abordată într-o manieră interactivă, cu pronunţat caracter interactiv. Scopul a constat  în modificarea opticii pe care părinţii o au asupra întâlnirilor din mediul şcolar. Această modificare, putând deveni un sprijin real în îmbunătăţirea relaţiei dintre părinte şi copil, părinte şi cadru didactic.

            Activitatea a debutat cu întrebarea adresată părinților: ,,Sunteți de acord cu folosirea pedepsei în educarea copiilor dumneavoastră”? Majoritatea a răspuns DA hotărât, considerând că ,,Bătaia e ruptă din rai”.

            Am rugat părinții să-și amintească o boacănă din copilărie și cum/de cine au fost pedepsiți. Exemple date: ,,Am spart un geam cu mingea. Pedeapsa: nu m-am mai jucat cu mingea o saptămână.”,,, Am rupt lalele de la o vecină din curte și le-am dat prietenelor din grupul de joacă. Pedeapsa: mi-am cerut iertare, am udat plantele din curtea vecinei.”etc.

,,Ce pedepse ați aplicat copiilor dumneavoastră?” Exemple: bătaie, să rupă iarba, să nu folosească laptopul, să nu se uite la tv, să rezolve o pagină de exerciții etc.

Părinții au primit câte un document în care le-am prezentat tipurile de pedepse. Au lecturat în gând apoi am verificat ce au aflat (tipurile de pedepse sunt: dezaprobarea, mustrarea, privarea de un obiect drag/o activitate plăcută, repararea greșelilor, pedeapsa fizică).

Studiu de caz: Copilul vine târziu de la școală, cu hainele murdare.Va fi pedepsit? De ce?

Păreri exprimate: ,,Îl voi întreba mai întâi care este motivul întârzierii.”, ,,Nu se va mai juca cu prietenii în acea zi, s-a jucat destul după ore.”, ,,Cred că doar aș certa copilul și i-aș spune să nu se mai repete.” etc. Am informat apoi părinții că dacă dorim ca evenimentul neplăcut să nu se mai întâmple din nou, nu e indicat să însistăm cu întrebările: ,,De ce ai făcut asta? Spune-mi! Nu auzi?”. E mai bine să ne focalizăm asupra soluțiilor care ar putea duce la rezolvarea problemei și a evitării acesteia în viitor.

Pe tablă am completat o listă cu părerile părinților referitoare la motivele pentru care e bine să evităm pedeapsa:

- produce revoltă, nemulțumire;

- nu rezolvă probleme pe termen lung;

            - dispare   comunicarea;

           - îi provoacă sentimente de ură, frică;

           - scade încrederea în  forțele proprii;

           - unii copii devin încăpățânați.                                                                                     

            Studiu de caz: ,,I-am tot zis că-i cumpăr o bicicletă dacă va învăța mai bine, dar el continuă să stea toată ziua pe afară și să joace fotbal!

,,Cum recompensați dumneavoastră copilul pentru o faptă bună, pentru un calificativ foarte bun?” Păreri exprimate: nu primește nimic, e normal să ia note mari; îi dau bani pentru dulciuri; îl las să stea mai mult la calculator etc.

Părinții au aflat apoi (din același document în care au citit despre pedepse) că, în funcție de natura lor, recompensele pot fi:

  • alimente (bomboane, prăjituri, fructe, sucuri etc.);
  • distincții (jetoane, diplome);
  • activități stimulatoare (excursii, jocuri, vizionarea unor programe TV, jocuri pe calculator etc.);
  • recompense sociale ( îmbrățișări afectuoase, laude, zâmbete etc.).

Folosirea pe termen lung a recompenselor va conduce la adoptarea unui comportament corect al copilului doar condiționat (,,Ce primesc dacă fac asta?”). Mult mai recomandate decât recompensele materiale sunt lauda și încurajarea, deoarece copiii se simt bine când intră în grațiile celor din jur și sunt lăudați.

Lauda, ca metodă de stimulare a copilului poate aduce în fața părinților două  modele de părinți – dintre care unul urmărește reușitele copilului  și le scoate în evidență lăudându-l pentru ele, iar în cazul eșecurilor analizează împreună ce a greșit și încearcă să îndrepte greșeala fără a o exagera sau mai readuce în discuție -  și al doilea tip de părinte: cel care trece cu vederea reușitele copilului și îi scoate în evidență numai  greșelile.

Concluzionez: unul din primele principii de acţiune îl reprezintă măsura. Să nu pedepsim sau să recompensăm în exces. În orice situaţie vrem să le aplicăm, trebuie să analizăm faptele în funcţie de gravitate, de vârsta copilului, de capacitatea lui de a înţelege şi de motivele care au generat greşeala sau fapta bună. Dacă pedepsele sau recompensele sunt date de fiecare dată la fel, în loc să fie utile în formarea unui caracter integru, ele pot deveni, dimpotrivă, arme care se pot întoarce împotriva personalităţii copilului, transformându-l într-un revoltat sau răsfăţat.

Trebuie să avem mare grijă deoarece, dacă pedepsim copilul permanent, pentru orice mică greşeală, sau chiar pe nedrept, nu numai că nu-i vom îndrepta comportamentul, ci îl vom porni împotriva noastră. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul recompenselor: dacă va primi un dar de câte ori s-a purtat frumos, copilul va ajunge să nu mai facă nimic fără a primi ceva în schimb. Important este să apelăm la recompensele nemateriale, cum ar fi laudele, gesturile apreciative. Mare grijă trebuie să avem la recompensele prea dese şi laudele exagerate. Copilul va ajunge să-şi construiască o imagine despre sine mult mai bună decât este el în realitate, se va supraaprecia, iar când nu va reuşi să realizeze sau să finalizeze o activitate suferinţa îi va fi profundă. De asemenea, pedepsele se pot limita la discuţii dojenitoare, în care i se explică copilului ce a greşit. Un copil pedepsit foarte des va avea o imagine de sine denaturată, se va considera o persoană slabă, incapabilă, iar mai târziu nu va fi în stare să-şi ducă până la capăt acţiunile, de teamă să nu eşueze şi să fie ”taxat”.

Această activitate a reprezentat un prilej de a conştientiza dificultăţile ivite în calea creşterii şi educării copiilor şi de a găsi împreună soluţii pentru preîntâmpinarea şi depăşirea lor.

Bibliografie:

* Dolean Ioan, Dolean Dacian Dorin, Meseria de părinte, București, Editura Aramis, 2002,    pag. 70, 82,

* Vrășmaș Ecaterina Adina, Consilierea și educația părinților, București, Editura Aramis, 2002, pag. 140;

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *