ISSN 2734 -6943

ISSN-L 2734 - 6943



Avantajele și limitele parteneriatului școală-familie

Profesor învățământ primar Cornea-Duțu Silvia

Școala Gimnazială „Nestor Urechia” Bușteni, Prahova

            Este arhicunoscut triunghiul factorilor educativi care asigură dezvoltarea eficientă a personalității elevului: școală-familie-comunitate. La fel de cunoscut, dar mai puțin asumat, este statutul modest pe care-l deține în acest moment parteneriatul dintre familie și școală. Cadrele didactice își doresc sprijinul părinților elevilor, dar nu întotdeauna știu cum să-i implice. Părinții doresc să fie parte a educației primite de copii în școli, dar nu întotdeauna știu cum să procedeze. Deși părinții participă la ședințe, la orele de consiliere și poartă discuții telefonice lungi, există încă acea percepție unilaterală că școala este cea care trebuie să-și asume în totalitate educația copilului.

Consiliul Europei susține reforma la nivel de politică educațională, insistând pe angajamentul mutual clar stabilit între părinți și profesori. Așa s-a ajuns la crearea unei echipe părinte-profesor, care conjugă influențele educative nu doar la nivel de bunăstare materială a clasei/școlii, ci și la nivel educațional-cultural. Părinții au posibilitatea implicării prin asociații de părinți, prin reprezentarea în consiliile de administrație, prin activități gândite de cadrele didactice în sfera extracurriculară.

De ce este atât de greu să se armonizeze cei doi factori? Lipsa de informare, prejudecățile și chiar lipsa de răbdare generează sincope de ambele părți. Parteneriatul școală-familie nu se realizează peste noapte, nu începe și se termină cu prima cunoștință la debutul unei serii de elevi. Literatura de specialitate prezintă un demers etapizat în evoluția acestui parteneriat:

  • În prima etapă, aceea a „școlii autosuficiente”, mediul școlar este unul închis interacțiunii cu părinții. În unele situații, părinții recunosc autoritatea școlii, dar nu intervin în decizii. În alte situații, părinții acceptă greu sfaturi pedagogice pentru educarea copiilor. Trebuie recunoscut faptul că noi, cadrele didactice, suntem personalități vanitoase, mai puțin receptive la păreri neavizate cu privire la munca noastră ( este, cumva, o atitudine motivată, pentru că ne raportăm la studiile pe care le avem, la volumul mare de muncă, la multitudinea de examene și inspecții pe care le susținem, la rezultatele pe care le obținem cu copiii). Pe de altă parte, profesorii știu că elevii vin cu un bagaj genetic și cu o educație din familie, dar preferă să își asume în totalitate schimbările educative ale copiilor (fără a reuși în cele mai multe cazuri).
  • În a doua etapă, aceea a „incertitudinii profesionale”, profesorii realizează faptul că, fără ajutor, nu pot produce performanțe, mai ales când este vorba de clase numeroase. Înțeleg atunci că munca lor timp de patru-șase ore cu copiii nu este suficientă dacă nu este continuată și acasă. Atunci profesorii își apropriază importanța factorilor familiali în reușita elevilor. Sigur că inițiativele de colaborare trebuie să vină din partea școlii, de aceea profesorii trebuie să extindă colaborarea cu familia la toate aspectele care implică unitatea de cerințe pedagogice, să ceară opinia părinților în privința termenelor și a planificării tematicii ședințelor, să asigure oportunități de participare și informare tuturor părinților, să stimuleze implicarea părinților în elaborarea, implementarea și monitorizarea planului de dezvoltare a școlii, să organizeze activități de consiliere pentru părinți, să implice părinții în activități administrative (de exemplu, organizarea unei excursii), să implice părinții în procesul didactic, să diversifice  formele de comunicare cu părinții și chiar să inițieze programe de educație pentru părinți.
  • În a trei etapă, aceea a „încrederii mutuale profesori-părinți”, se descoperă că o bună colaborare între școală și familie crește randamentul copilului și asigură succesul lui în perspectivă. Profesorii nu se mai simt criticați, iar părinții se simt valorizați, devenind mai responsabili în preocuparea pentru copiii proprii. Este momentul în care părinții se simt adevărați parteneri ai școlii, contribuie la deciziile luate în spiritul educației copiilor, sprijină planurile de dezvoltare ale școlii, se implică în organizarea activităților extrașcolare, păstrează contactul constant cu profesorii, participă la ședințe și devin interesați sau își fac timp pentru parenting.

Dincolo de expectanțele părinților și ale profesorilor, din parteneriatul eficient școală-familie cei mai câștigați sunt elevii. Indiferent cât de mult muncește un profesor la clasă, familia este mediul sigur care stabilizează învățarea și achizițiile copiilor, pentru că primul model din viața unui copil este părintele. Indiferent de mediul economic sau cultural din care provine familia elevului, colaborarea școală-familie determină perfomanța copiilor, o mai bună frecventare a școlii și scăderea fenomenului delincvenței. Parteneriatul dintre cei doi factori ajută profesorii în munca lor, generează și perfecționează competențele școlare ale elevilor, îmbunătățește programul de studiu și climatul școlar și creează un mediu de siguranță sporit pentru școli.

Iată și câteva recomandări pentru întărirea relației dintre școală și familie:

  • dezvoltarea unei viziuni cu privire la implicarea părinților;
  • creșterea transparenței prin creșterea gradului de vizibilitate și acces a rolului părinților în parcursul educativ;
  • asigurarea valorizării și atenției la cerințele părinților;
  • conectare la aspecte considerate importante de către părinți și cu care aceștia au afinități;
  • cunoașterea elevilor și conștientizarea mediilor din care provin;
  • creșterea calității comunicării cu beneficiarii indirecți;
  • acordare de timp și spațiu părinților pentru a participa la activitățile școlii;
  • crearea unor campanii de informare a părinților cu privire la rolurile specifice și complementare;
  • inițierea și promovarea unor activități extracurriculare care să ofere părinților oportunitatea de a contribui după abilitățile lor;
  • realizarea de studii pentru evaluarea resurselor părinților;
  • implicarea copiilor în relația părinte-școală;
  • valorizarea contractului educațional individual ca sistem real de îndatoriri reciproce în colaborarea părinților cu școala, eliminându-se formalul semnării unui document care, uneori, nici măcar nu este studiat cu atenție.

Nu este suficient faptul că școala și familia urmăresc același scop. Colaborarea înseamnă punere de acord și în privința modalităților de realizare a scopului urmărit. Factorii educației trebuie să formeze un sistem, acțiunea fiecăruia fiind dependentă de a celuilalt factor, influențându-se și completându-se reciproc. Unitatea factorilor nu înseamnă, însă, uniformizare. Parteneriatul cu fiecare familie este unic, iar aportul și ponderea fiecărui factor este diferită. Dar, în ansamblul acestor factori, școlii îi revine rolul de conducător, îndrumător, mediator și inițiator.

Bibliografie și rsurse virtuale:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *