ISSN 2734 -6943

ISSN-L 2734 - 6943



TRADIŢIE VERSUS MODERNITATE ÎN EDUCAȚIE

 PROF. ACHIM DANIELA

 ŞCOALA GIMNAZIALĂ  „LUCIAN BLAGA’’-JIBOU, JUD. SĂLAJ

             În epoca contemporană, informaţia a căpătat un caracter efemer, ceea ce este astăzi afirmat, mâine este depăşit. Iar noi profesorii pregătim elevii pentru timpul viitor în care ei vor deveni adulţi viitori experţi. În aceste condiţii, trebuie să ne îndreptăm atenţia spre şcoala „modernă’’sau şcoala „pentru diversitate’’fundamentată mai mult pe „a face’’decât pe „a şti’’.

  Noul tip de şcoala pentru diversitate are în centrul atenţiei, elevul. Fiecare individ este unic şi irepetabil, astfel că proiectarea activităţilor didactie ar trebui să ţină seamă de acest lucru. Copilul nu mai este un neştiutor de carte, o cutie, o sticlă goală ce aşteaptă să fie umplută. Trebuie să ne obişnuim cu ideea că noi, profesorii, suntem serios concuraţi de Televiziune (prin numeroase emisiuni de informare ştiinţifică şi artistică difuzate de tot mai multe canale specializate) şi de Internet (cu site-uri documentare aflate într-o creştere geometrică impresionantă). Este imperios necesar să acceptăm ideea că elevii noştri au acces nelimitat spre diferite surse de informaţii, şi că e obligatoriu să-i învăţăm CUM să se descurce cu aceste informaţii, CUM să le transforme în cunoaştere, Cum să le selecteze, să le analizeze, altfel spus să le dezvoltăm gândirea critică. Profesorul încetează a mai fi singurul deţinător al cunoaşterii, este o sursă el însuşi, iar  în misiunea sa, accentul se mută pe transmiterea cunoştinţelor  spre organizarea cadrului şi activităţilor în care ele pot fi acumulate. „Capul bine umplut’’-ca obiectiv obsedant şi păgubos al modelului transmisiv-normativ-lasă loc „capului bine format’’. Alături,şi uneori în locul categoricului „a şti’’-eventual „tot’’-îşi fac loc, ca obiective educative,nuanţările sau complementarităţile : „a şti să fii „,a şti să devii’’ „,a  şti să trăieşti’’. Accesibilitatea informaţiei, pe alte căi decât cele formale, prin instituţiile de învăţămât, determină o reevaluare urgentă a planurilor de acţiune în educaţie în acest nou mileniu.

             În contextul numeroaselor provocări pe care viitorul le rezervă oamenilor, şi în mod special copilului, educaţia rămâne un instrument indispensabil pentru dezvoltarea personală, dar şi pentru dezvoltarea comunităţii de care toţi factorii responsabili trebuie să fie preocupaţi. Misiunea educaţiei este de a permite fiecărui copil, fără excepţie, să-şi dezvolte talentul, să-şi valorifice la maxim potenţialul creativ, inclusiv responsabilitatea pentru propria viaţă şi pentru atingerea scopurilor personale. Educaţia centrată pe elev, pe învăţare şi pe achiziţiile elevului determină schimbări majore în didactica disciplinelor. Iar aceste schimbări nu trebuie să ducă la o excludere reciprocă a celor două didactici, cea tradiţională şi cea modernă, chiar dacă imaginea tabelului de mai jos ne-ar sugera acest lucru.

             Aşezarea celor două didactici în oglindă, în antinomie, este una teoretică şi de vizualizare a diferenţelor, dar nu pentru a exclude. Mulţi profesori consideră că cele două didactici au menirea de a se  înlocui una pe cealaltă, dar un profesor eficient poate să combine, să se adapteze la situaţiile concrete specifice fiecărei clase, şcoli, comunităţi etc. Respingem, de multe ori, noua didactică, timoraţi fiind de teama că rolul profesorului în şcoala pentru diversitate se diminuează. Este o percepţie greşită, deoarece profesorul este indispensabil în activităţi centrate pe elevi şi consider că suntem toţi avantajaţi, deoarece în didactica tradiţională succes aveau acei profesori ce deţineau un talent oratoric deosebit,care le permitea să susţină prelegeri magistrale. Implicare profesorului în activităţile centrate pe elevi este mult mai mare şi nu se pierde nimic din obiectul muncii sale, dimpotrivă se amplifică.

            În practica curentă, încă, profesorul este tentat să delimiteze aplicaţiile celor două didactici şi, mai mult, preponderente sunt activităţile centrate pe activitatea de predare, doar ocazional se recurge la activităţile didactice centrate pe învăţare. Cauzele unui asemenea comportament sunt multiple, fiind atât obiective cât şi subiective:

  • volumul mare de informaţii conţinut încă de programele şcolare
  • evaluarea predominant cantitativă la examenele naţionale
  • lipsa dotărilor necesare aplicării metodelor moderne
  • rutina şi plafonarea profesională

            Enumerarea ar putea continua, dar fiecare profesor poate să-şi întocmească propria listă de dificultăţi, ce-l fac să ocolească strategiile didactice centrate pe elev. Cauza prezentată în fruntea listei, este pe cât de reală pe atât de păguboasă pentru profesor şi elev deopotrivă. Teoretic, beneficiile didacticii  moderne sunt bine contabilizate, practic, toate deciziile din învăţământ, de la organizarea curriculum-ului la strategii de implementare, de la organizarea învăţământului primar până la cel universitar, gravitează în jurul informaţiei. Se spune şi se repetă permanent că elevul reprezintă obiectul central al programelor educative, dar în formularea acestora se ţine cont doar de tipul şi volumul informaţiei ce trebuie transmisă subiectului.

            Să ne reamintim că, modelul şcolii pentru diversitate oferă profesorului statutul de partener de învăţare al elevului, iar un parteneriat presupune realizarea unei „echipe’’ ce-şi propune obiective comune. Dacă elevul este un partener al profesorului, atunci de ce să nu participe direct la realizarea lecţiei ?! Dar această implicare nu se va realiza nici într-un caz prin metoda „referatelor’’ predate profesorului la sfârşitul sau pe parcursul semestrului (de foarte multe ori referatele sunt preluate de elevi de pe diversele portale accesibile pe internet, rolul acestora fiind în cel mai bun caz acela de a lista la imprimantă referatul selectat dintr-o ofertă destul de bogată).

  Profesorul este coordonatorul „echipei’’, el va stabili termeni de implicare ai elevului, el va proiecta într-o primă etapă planul de activităţi şi de sarcini al elevului pentru  realizarea unui produs finit ce va întregi conţinutul. Iar sursele pe care le foloseşte elevul pot să provină de pe internet, dar ele vor fi „aşezate’’ în forma cerinţelor stabilite de profesor, evitându-se astfel preluarea mecanică a unui referat gata elaborat de alţii. Nu sunt deloc impresionante portofoliile pe care le arată câteodată unii dascăli, chiar dacă ele sunt stufoase, atunci când produsele din aceste portofolii sunt rezultatul operaţiunii „copy-paste’’. Am rezumat o posibilă activitate ce implică elevul în construirea lecţiei şi îi oferă profesorului posibilitatea de a „acoperi’’toată materia, de  a evalua elevul, şi ceea ce e mai important, de a-i forma competenţe, aptitudini, atitudini şi valori, chiar şi celor din ciclul gimnazial şi de ce nu, inclusiv elevilor din ciclul primar.

             Şcoala pentru diversitate are în vedere alinierea educaţiei în România la standardele europene şi la păstrarea în acelaşi timp a valorilor şcolii tradiţionale. Acţiunile şcolii moderne sunt centrate pe individ şi nevoile sale, dar şi pe interesele sociale ale comunităţii. Profesorul are autonomie în deciziile sale, acest lucru îi permite să-şi exerseze creativitatea, să –şi dezvolte capacităţile sale inovatoare în formarea viitorilor cetăţeni. În proiectarea acţiunilor didactice, ar trebui să renunţe la centrarea pe cantitatea informaţiei transmise, şi să urmărească atingerea celor patru competenţe fundamentale ale educaţiei: a învăţa să ştii, a învăţa să faci, a învăţa să trăieşti împreună cu ceilalţi,  a învăţa să fii, astfel încât „capul bine umplut ‘’să fie înlocuit cu  „capul bine format’’.

  Bibliografie:

Sorina Paula Bolovan: Didactica istoriei: noi orizonturi în predarea, nvăţarea şi evaluarea istoriei prin metode active, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2007, pag 16

Jacques Delors: Comoara lăuntrică. Raport către UNESCO al Comisiei Internaţionale pentru Educaţie în sec XXI, Iaşi, 2000, pag 69

Lungu O.,Iacob L: „Perspectiva umanistă asupra educaţiei’’în volumul Psihologie şcolară, Iaşi, 1999, pag 287, 288.

Monica Tatoiu : Profesorii şi pedagogia, Bucureşti, 2005, pag 194, 195

Sanda Tomescu, Nicolae Păun, Politica multiculturalităţii la Universitaea „Babeş-Bolyai’’, Cluj, 2007, pag 289

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *