ISSN 2734 -6943

ISSN-L 2734 - 6943



FAMILIA, MEDIU SOCIO-EDUCATIV

Prof. Înv. Primar Ilucă Diana-Mihaela

Școala Gimnazială ,,Gheorghe Coman” Brăești, Botoșani

,, În familie și pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume-omul de caracter”

                                                                                                          (Loisel)

Citatul pune in evidenţă dimensiunea morală a educaţiei din familie, dar într-un anumit fel şi într-o anumită măsură familia îşi aduce contribuţia în toate sectoarele educaţiei, aici copilul făcându-şi ucenicia pentru viaţa, cea morală rămânând însă esenţială prin substanţa pe care i-o imprimă familia.

Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor, ea fiind cea care răspunde de satisfacerea trebuinţelor elementare ale copilului şi mai ales de protecţia lui. Acţiunea educativă din familie trebuie şi are întotdeauna un caracter intenţional, urmărind o anumită finalitate-formarea personalităţii copilului pentru integrarea lui în societate.

Educaţia făcută de primii educatori-părinţii, se răsfrânge asupra tuturor laturilor copilului în funcţie de particularităţile de vârstă şi individuale ale acestuia.

Cel mai important rol în evoluţia moral-civică a copilului îl au exemplele bune care pleacă inevitabil din familie. Familia, nucleu de bază al societăţii noastre, are rolul de a asigura dezvoltarea fizică şi morală a copilului. De familie depinde dirijarea judicioasă a maturizării psihice a copilului, dezvoltarea lui, etc. De felul în care părinții vor educa copilul în sensul unei morale riguroase, dar suple şi de felul în care vor şti să dirijeze viaţa afectivă a copilului, va depinde formarea personalităţii acestuia. De la familie copilul învaţă să iubească munca, ţara şi libertatea şi să respecte legile ţării.

Copiii trebuie educaţi în aşa fel încât să realizeze că libertatea individuală nu se poate realiza decât în cadrul libertăţii colective, generale, că munca şi respectul faţă de ceilalţi constituie o obligaţie fundamentală a fiecărui cetăţean. Pentru a-şi educa bine copilul, părinţii nu trebuie să considere niciodată că acesta ar avea unele particularități psihice nemodificabile, iar dacă observă unele devieride la normal ale copilului, nu trebuie să aştepte pasivi ca timpul şi natura să le relolve. Părinţii trebuie să intervină activ, organizând, dirijând şi orientand viata psihica a copilului in cazul oricarei abateri de la normal. Există la unii copii, din fericire foarte rar, crize morale care pot aduce părinții la disperare. Desigur că educatorii nu pot sta ca nişte observatori pasivi faţă de asemenea cazuri. Personalitatea copilului începe să se contureze după vârsta de doi ani. Este vârsta la care copilul începe să perceapă şi să fie atent la ceea ce se petrece în jurul lui. După vârsta de trei ani, atenţia şi percepţia sunt mai active decât în trecut. Copilul încearcă să facă mici treburi. Vorbirea devine mai completă. Copilul face uşor propoziţii. Părinţii trebuie să-l încurajeze şi să-l îndemne să se supună unor obligaţiuni individuale: să nu-şi murdărească hainele, să mănânce singur şi pe cât se poate mai ordonat, să aşeze după utilizare, jucăriile la locul lor. Trebuie plimbat în jurul casei şi făcut să observe curtea şi animalele vecinilor. Trebuie să se familiarizeze cu oamenii care vin în casă.

La trei ani, jocul este principala preocupare a copilului. Prin jocuri, copilul se instruieşte asupra modului de viaţă al adulţilor şi vine în contact cu relaţiile existente în lume.

La patru ani copilul frecventează grădiniţa de copii. Părinţii trebuie să o ajute pe educatoare în dirijarea formării personalităţii, deci a trăsăturilor morale şi intelectuale. Comunică, astfel dacă îi este sete sau foame, dacă îi este somn etc. Unele din reflexe sunt necondiţionate, altele condiţionate. Când se întoarce din plimbare recunoaşte casele din vecinătate. La copilul mai mare apare nevoia de a comunica cu oamenii, de a vorbi mereu, manifestându-şi astfel sfera educatională şi cea intelectuală. Trebuie să se ţină cont de emoţiile lui.

La aceşti copii emoţiile sunt instabile. Ei trec repede de la plânsul cu lacrimi la râs. Voioşia este un bun mijloc de a face un copil să progreseze. El trebuie să fie mulţumit când este lăudat, supărat când este mustrat. Treptat sentimentele trebuie să devină multilaterale.

Ocupându-se de dezvoltarea judecăţilor morale la copil ca parte integrantă a procesului de dezvoltare cognitivă oferită de procesul educaţiei parentale, J. Piaget distinge trei faze:

a) realistă, în cursul căreia regulile morale sunt văzute de copil ca externe lui si existând în sine, fiind absolute şi neschimbătoare;

b) egocentristă, în cadrul căreia copilul acceptă obligaţia de a se conforma regulilor, dar nu simte că a luat parte la crearea lor, motiv pentru care va încerca să le schimbe conform intereselor sale;

c) faza cooperării şi a respectului mutual, în care are loc internalizarea moralităţii “morala reciprocităţii”) şi acceptarea ei ca mod de reglementare a propriului comportament şi a comportamentului altuia.

Concluziile sale care rezultă din concepţia lui J. Piaget sunt:

  • Cunoaşterea morală este baza acţiunii morale, astfel încat nici un copil nu-şi poate dezvolta o moralitate matură până nu a trecut printr-o “ morală a constrângerii”.
  • Influenţele familiei şi ale părintilor trebuie dublate cu cele ale factorilor din afară, astfel cu cât copilul este mai bine integrat într-un grup de prieteni, cu atât işi va dezvolta mai puternic o morala a reciprocităţii care validează adevărata dimensiune a comportamentului său moral autonom.

În scopul formării personalităţii copilului și găsirii celor mai bune metode de educaţie, s-au organizat consfătuiri, dezbateri, întâlniri cu specialişti medici, psihologi, pedagogi, asistenţi sociali, profesori, părinţi. În urma dezbaterilor s-au stabilit zece reguli pe care trebuie sa le aibă în atenţie, deopotrivă, părinţii şi cadrele didactice în vederea educării copiilor:

1. Să-ţi iubeşti copilul.

Să te bucuri de el, să-l accepţi aşa cum este, să nu-l jigneşti, să nu-l umileşti, să nu-l deranjezi, să nu-l pedepseşti pe nedrept, să nu-l lipseşti de încrederea ta, să-i dai prilej să te iubească.

2. Să-ţi protejezi copilul.

Să-l aperi de primejdii fizice şi sufleteşti, la nevoie chiar prin sacrificarea propriilor interese şi cu riscul propriei tale vieţi.

3. Să fii bun exemplu pentru copilul tău.

Să transmiţi valorile şi normele etice ale societăţii. Să-i dovedeşti că trebuie să trăiască în dragoste şi armonie cu ai săi şi cu toţi cunoscuţii familiei. Să trăiască în cinste, în adevăr, cu respectul bunurilor, convingerilor şi al sentimentelor altora. Să crească şi să simtă, tot timpul, comunitatea”mamă-copil-tată”. Să-l obişnuieşti să participe la activitatea obşteasca.

4. Să te joci cu copilul tău.

Să-ţi faci timp pentru copilul tău, să vorbeşti cu el, să te joci cu el cum îi place(jocurile lui), să iei în serios jocul lui, să te familiarizezi cu lumea imaginilor lui.

5. Să lucrezi cu copilul tău.

Să-ţi ajuţi copilul când încearcă să participe la munca în casă ori în grădină.

Când copilul este mai mare, să-l obişnuieşti să participe la treburile zilnice din gospodărie ţi pentru gospodarie.

6. Să laşi copilul să dobândească singur experienţe de viaţă, chiar dacă suferă.

Copilul acceptă numai experienţele pe care le face singur. Propriile tale experienţe sunt lipsite de valoare pentru copilul tău. Trebuie să ai curajul să-i dai prilejul de a-şi acumula experienţe proprii, chiar dacă sunt legate de anumite riscuri.

7. Să-i arăţi copilului posibilităţile şi limitele libertăţii umane.

Să înfăţişezi copilului posibilităţile extraordinare de desfăşurare ale omului, în conformitate cu înzestrarea şi talentele fiecăruia. Dar, în acelaşi timp, să-i arati că orice om trebuie să recunoască anumite limite în faptele sale, chiar şi în familie, faţă de părinţi.

Ajută-l pe copil să recunoască şi să respecte aceste limite.

8. Să-l înveţi să fie ascultător.

Să supraveghezi şi să îndrumi comportarea copilului, astfel încât prin acţiunile sale să nu genereze suferinţa nici pentru alţii. Răsplăteşte-l pentru respectarea regulilor stabilite. La nevoie, încearcă impui respectarea regulilor prin pedepsire!

9. Să aştepţi de la copil numai aprecierile pe care le poate da, conform gradului de maturitate şi propriei experienţe.

Copilul are nevoie de mult timp până învaţă să se orienteze în această lume complicată. Ajută-l cât timp poţi şi cere-i o părere proprie sau un verdict numai când este în stare să-l dea, conform experienţelor acumulate şi gradului de maturitate!

10. Să-i oferi copilului trăiri cu valoare de amintire (călătorii, excursii, vacanţe, serbări de familie, manifestări sportive, spectacole).

Copilul”se hrăneşte”la fel ca şi noi, adulţii, din trăiri frumoase care ne ridică deasupra cotidianului, trăiri care ne oferă prilejul să cunoaştem viaţa altor oameni şi lumea.  Dând o definiție familiei mai putem afirma că aceasta este „prima şcoala a copilului“-ea este cea care răspunde de satisfacerea trebuințelor elementere ale copilului, exercitând o influență puternică în profilul moral-spiritual al copilului, este „a-b-c-ul vieţii“; reprezintă „cei 7-6 ani de acasă”, este,, rădăcina”educației, părinții fiind primii profesori din viața copilului. În acest sens mai putem afirma că familia a fost și este considerată factorul prioritar și primordial, deoarece în ordinea firească a lucrurilor educația începe din familie.

Dintre factorii educaţiei, familia a fost și este primul factor care contribuie la formarea personalității umane în perspectivă multidirecțională. Copiii vor face sau vor crede ceea ce vor face sau vor spune părinții imitând comportamentele acestora. (Cucoș, 2006).

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *