ISSN 2734 -6943

ISSN-L 2734 - 6943



ŞCOALA – FACTOR DETERMINANT AL EDUCAŢIEI

Prof. Înv. Primar Ilucă Diana-Mihaela

Școala Gimnazială ,,Gheorghe Coman” Brăești, Botoșani

             „Fără școală să nu aștepte nimeni nici părinți buni, nici fii buni, și prin urmare nici stat bine organizat și bine cârmuit și păstorit. " (Ion Heliade Radulescu)

            Un factor important al educaţiei sistematice şi continue îl constituie instituţia şcolară. Înţelesul etimologic al şcolii - ca instituţie socială şi educaţională, porneşte de la grecescul „schola”- ce înseamnă ocupaţie de timp liber, plăcere, studiu; cuvânt preluat apoi şi de romani, prin latinescul „scola”- şcoală, și devenit mai apoi,, şcoala” în înţelesul de învăţământ în care instituirea şi educaţia tinerei generaţii se organizează şi se realizează sistematic.

            La nivelul acestei instituţii, educaţia şi instrucţia ajung într-un stadiu de maximă dezvoltare prin caracterul programat, planificat şi metodic al activităţilor instructiv- educative. Educaţia se realizează în forme diverse, cel mai adesea prin activităţi în comun, elevii învăţând unii de la alţii. Situaţiile de învăţare sunt construite premeditat de factorii responsabili din perimetrul acestei instituţii. Conţinuturile care se transmit sunt selectate cu grijă după criterii psiho- pedagogice, activităţile educative se cer a fi structurate respectându- se principiile didactice, sunt dimensionate cele mai pertinente metode de predare- învăţare iar atitudinile şi conduitele trebuie să fie apreciate şi evaluate. Cei care realizează procesele formative sunt cadre specializate ce deţin, pe lângă competenţele disciplinare, academice, şi pe cele de ordin psihologic, pedagogic şi metodic. (Cucos, 2006, pag. 49 )

            Şcoala este o organizaţie care învaţă şi produce învăţare (learning organization). Specificul ei decurge, în esenţă, din faptul că ea este investită cu funcţia de a produce învăţare şi îşi structurează toate celelalte aspecte organizaţionale şi funcţionale în această direcţie. Şcoala este o instituţie delegată de comunitate să transmită un anumit set de valori. Sub aspect axiologic, actul pedagogic nu se limitează la o simplă reproducere a valorilor morale, ştiinţifice, artistice în corpusul de expectanţe şi de norme pedagogice sau în conţinuturile transmise: el operează o selecţie, o decantare, o ierarhizare după criterii ce au în vedere relevanţele pedagogice ale unor seturi de valori. Analiza şcolii ca organizaţie socială presupune valorificarea modelului de raţionalitate managerială care corespunde istoric unei societăţi postindustriale de tip informaţional. Acest model concepe organizaţia şcolară dintr-o perspectivă inovatoare care asigură:

  1. orientarea instituţiei spre obiective aflate în concordanţă cu cerinţele funcţionale ale sistemului de educaţie/ învăţământ;
  2. b) valorificarea deplină a resurselor pedagogice în concordanţă cu cerinţele funcţionale ale proiectării curriculare;
  3. c) îndrumarea metodologică a personalului didactic la niveluri de performanţă aflate în concordanţă cu cerinţele perfecţionării pedagogice;
  4. d) administrarea eficientă a instituţiei în concordanţă cu cerintele învăţământului, de adaptare la condiţii de schimbare socială rapidă. ( Kelemen, 2011, p. 129- 131, p. 190)

În esenţa sa, procesul de învăţământ este un proces de creaţie: creativitatea se regăseşte în toate componentele şi activităţile sale. Şcoala, care stimulează creativitatea, asigură elevilor săi patru libertăţi de bază: libertatea de studiu şi pregătire, libertatea de explorare şi investigare, libertatea de exprimare şi libertatea de a fi ei înşişi.

Şcoala din zilele noastre oglindește în activitatea sa acele procese şi fenomene care au loc în societate, la etapa actuală. Idealul educaţionalreprezintă finalitatea educaţională de maximă generalitate; el defineşte „un model” sau tipul de personalitate solicitat de condiţiile sociale ale unei etape istorice, pe care educaţia trebuie să-l formeze în procesul desfăşurării ei.

Un astfel de ideal este argumentat prin mobilitatea dezvoltării social-economice şi spirituale a societăţii şi a integrării ţării in sistemul civilizaţiei lumii.  Fenomenul restructurării societăţii (politica economică, socială, culturală) se manifestă şi la nivelul şcolii, in sensul că se produc şi in această sferă diverse restructurări.

 Educaţia din toate timpurile şi pentru toate popoarele a fost şi rămane un fenomen al vieţii spirituale a societăţii. O societate umană nu poate exista fără educaţie, deoarece misiunea educaţiei este de a transmite din generaţie în generaţie experienţa de viaţă acumulată şi bagajul de cunoştinţe, fără de care progresul umanităţii este imposibil. Fără educaţie nu are loc dezvoltarea omului în ontogeneză. Iată de ce educaţia este considerată ca o categorie general-umană, categorie veşnică. A apărut odată cu apariţia societăţii umane şi se dezvoltă odată cu dezvoltarea societăţii. Se schimbă scopul educaţiei, conţinutul, mijloacele, metodele şi procedeele în concordanță cu tipul culturii care predomină în societate.

Pedagogul rus C. D. Uşinski preciza că procesul educaţional are la bază activitatea umană orientată, conştientă şi organizată, educaţia este o creaţie a istoriei, o activitatea orientată spre formarea conştiinţei umane. După cum ştim, omenirea (in filogeneză), dar şi fiecare părinte, primeşte funcţiile educaţionale odată cu naşterea copilului: îl scaldă, îl alăptează, îi cântă cantecul de leagăn, îl invaţă să citească, să scrie, îl integrează în comunitate, îi formează conceptul despre adevăr şi minciună, bine şi rău, frumos şi urat etc. , cu alte cuvinte, îl educă.

Din Antichitate a educa însemnă ”a-l înălţa pe copil”, ”a-l hrăni spiritual”. Se poate vedea la Platon că educaţia şi îndrumarea încep din primii ani de viaţă ai copilului şi continuă de-a lungul vieţii. Şi mama, şi dădaca, şi pedagogul au grijă de copil şi contribuie la perfecţionarea lui.

Având drept scop perfecţionarea educaţiei, societatea construiește cu timpul diferite instituţii specializate in acest sens - grădiniţe, şcoli, universităţi, etc. Deci, din timpuri străvechi, educaţia avea o mare importanţă. Mulţi autori îi dau prioritate faţă de învăţământ și au menţionat că pe om îl formează educaţia, importante fiind nu totalitatea cunoştinţelor, ci metodele și mijoacele prin care sunt însuşite aceste cunoştinţe.

 Cadrele didactice prezintă educaţia ca proces pozitiv de influenţă asupra formării personalităţii copilului: „dacă inţelegi esenţa elevului, atunci vor fi selectate metodele de educaţie eficiente”, „a-l învăţa pe copil de a alege între bine şi rău, adevăr şi minciună, frumos şi urat”; „a educa un om, de care are nevoie societatea, un om demn, frumos în fapte şi acţiuni”; „a-l înţelege pe copil, a înţelege lumea lui interioară, a lucra cu el având în vedere perceperea lumii înconjurătoare de către el”.

 Influenţa profesorilor asupra dezvoltării concepţiei copilului despre sine şi a stimei de sine este foarte puternică. Şcolarul mic (6-11 ani) dobândeşte noi deprinderi legate de activitatea lui educativă: desenează, scrie, face adunări etc. Atunci când este încurajat, stimulat să facă aceste lucruri, treptat va manifesta tendinţa de a depune un efort susţinut, de a progresa în realizarea sarcinilor dificile, de a plasa munca înaintea plăcerilor de moment. Dacă strădaniile sale, în loc să-i aducă laude, îi vor aduce critici, pedepse, nemulţumirea celor din jur, dacă va fi pus să arate ce poate şi va fi “derogat” de la muncă şi de la responsabilităţi, atunci copilul va dobândi treptat un sentiment de inferioritate şi de incapacitate în raport cu ceilalți.         Şcoala este cea mai mare investiţie a unei naţii, menită să instruiască şi să educe generaţii succesive capabile să asigure toate cele necesare unui viitor în care să troneze bunăstarea ca rezultat al unei munci bine făcute indiferent de domeniul în care activează ca individ. Fiecare contribuie prin pregătirea şi dăruirea sa la mai binele lui şi al celorlalţi.

 „Şcoala care rămâne în suflet” ar trebui să fie în definitiv ţelul educaţiei. Lucrurile pe care le înveţi, le porţi cu tine indiferent cât timp s-a cernut peste momentul terminării cursurilor şi indiferent unde soarta îţi poartă paşii. Dascălii nu au apărut întâmplător în această lume. Dumnezeu i-a trimis pe Pământ pentru a împărţi Lumină şi Căldură. Dascălii adevăraţi nu îşi aleg această profesie pentru a avea un loc de muncă, ori pentru foloase materiale, nici pentru a-şi urmări propriile interese. Aceşti oameni au fost înzestraţi cu har şi au hotărât că menirea lor este aceea de a dărui. Aparent neînsemnaţi, lipsiţi de acea putere atât de mult râvnită în zilele noastre, continuă să lupte folosind armele ce le sunt la îndemână: mintea şi sufletul.

„Să ţii în palmă sufletul unui copil este un privilegiu. Să fii important în viaţa unui copil este poate un DAR DIVIN. ,, Dumnezeu i-a înzestrat cu acest dar şi pe cei care în calitate de dascăli, de ieri şi de azi, au fost şi sunt modele puternice, demne de urmat atât pentru elevi cât şi pentru profesori. Se spune că un dascăl bun echivalează cu un noroc în viaţă. Dascălul este dator să găsească „perla” în fiecare copil, „oricât de adâncă este” şi să-i dea strălucirea de care este capabil.

Dascălii adevăraţi au avut şi „atunci” şi „acum” soarta lumânării - luminează celor din jur, consumându-se pe ei. Preocupările dascălilor de „atunci” sau a celor de azi sunt la fel: a-i învăţa pe elevi că munca, cinstea, omenia sunt cel mai potrivit fel de convieţuire - pentru că generează progres atât pentru individ cât şi pentru societate.

Dascălii sunt în mod voluntar modele de viaţă, de profesionalism, de echilibru, de toleranţă, responsabilitate, de respectare a drepturilor omului în general şi ale copilului în mod special. Dascălul de ieri sau de azi ştie că dacă îţi zâmbesc ochii când vorbeşti cu copilul, lui îi va zâmbi inima şi se va deschide în faţa ta. Dacă îi răspunzi copilului cu afecţiune şi el va răspunde la fel şi nu numai ţie, dar şi altora.

 A fi un dascăl bun mai înseamnă să nu uiţi că ai fost cândva copil, să închizi uneori ochii la micile greşeli, să te bucuri de succesele elevilor, să trăieşti clipa dezamăgirii – fără a le tăia din aripi. Să fii mereu tânăr, asemenea lor!

Meseria de dascăl este o meserie care te provoacă, mai mult decât oricare alta deoarece înglobează în ea mai multe profesii:

-   medic - alini durerile cu mângâieri, cu zâmbete, cu note maxime, cu premii;

-   poliţist- ocroteşti viaţa elevilor, dirijând mersul lor prin hăţişurile vieţii, învăţându-i că modul de interacţiune al atomilor şi moleculelor poate să genereze lucruri frumoase şi utile care să-ţi îmbogăţească viaţa, dar pot genera şi pericole dacă nu sunt folosiţi cum trebuie, şi atunci trebuie să se oprească la intersecţie;

-   artist - susţii 5-6 spectacole pe zi, până la epuizare, care nu sunt răsplătite cu aplauze ci cu o ploaie de întrebări care încep cu „de ce?”, „cum?”, „dar dacă ar fi?”, „ce se întâmplă?”; dai autografe cu cerneală roşie pe caiete, pe teste, pe referate, pe portofolii; ai ochii în lacrimi când la sfârşit de ciclu elevii îţi spun – rămas bun - sau când ne trimit scrisori, felicitări, mesaje;

-   arhitect – încerci pas cu pas să clădeşti solid – temelia - baza devenirii ca om a celor pe care-i formezi;

-   sculptor – şlefuieşti conştiinţe şi modelezi caractere;

-   instructor de zbor – dai învăţăceilor aripi pentru a-şi urma ascensiunea în viaţă;

-   geolog – forezi cât mai adânc să vezi stilul de învăţare a fiecărui copil pentru a se putea dezvolta în ritm propriu şi conform abilităţilor lor pe care le deţine;

-   doctor de suflete – în calitate de educator, învăţător sau diriginte, când administrezi în doze homeopatice, individualizate remediile necesare pentru a corecta un comportament sau pentru a forma competenţe pentru a fi un OM în societate.

 Toate astea şi multe altele mă fac pe mine şi cu siguranţă pe toţi dascălii să facem din această meserie, o profesiune de credinţă.

Albert Einstein spunea: „Arta supremă a profesorului este de a trezi bucuria exprimării creatoare şi bucuria cunoaşterii. ”

    Toţi ne-am străduit şi ne străduim să conducem generaţii de elevi prin hăţişurile lui „TREBUIE” şi ale contradicţiilor ce răsar din aplicarea socială a binelui şi răului, oferindu-le „armele de luptă” pentru a se descurca în orice situaţie şi sperăm că am reuşit.

,, Copilul nu este un adult în miniatură, ci el este”, aşa cum spunea Peirot, ,, un candidat la maturizare, deosebit de receptiv la influenţele pozitive sau negative care se exercită asupra lui”.

A fi profesor înseamnă a te ridica deasupra tuturor elevilor şi, totuşi, a te coborî ”la mintea lor”.

A fi profesor înseamnă a fi capabil de a face 180 de lucruri în acelaşi timp, care nu au nicio legătură cu obiectul pe care îl predai.

A fi profesor înseamnă a comunica zilnic tuturor elevilor cunoştinţe fundamentale pentru ei şi, în cele mai multe cazuri, să şi ai dreptate.

A fi profesor înseamnă a-ţi găsi mai mult timp pentru alţii decât pentru tine.

A fi profesor înseamnă a avea veşnic pe faţă un zâmbet care poate rezista copiilor cu probleme, părinţilor îngrijoraţi.

A fi profesor înseamnă a avea 6 perechi de mâini, să ajungi să le faci pe toate, dar mai ales 3 perechi de ochi: o pereche să-l vadă pe elev aşa cum este el în realitate şi nu cum l-au etichetat alţii; altă pereche să fie plasată la spate pentru ca profesorul să vadă ce nu este de văzut, dar trebuie cunoscut; ochii din faţă sunt doar pentru a vedea cum se comportă copilul, pentru ca mai apoi să poată reflecta asupra acestui comportament şi să poată spune:,, Înţeleg şi cred în tine”.

A fi profesor înseamnă a veni la muncă chiar şi când eşti bolnav, înseamnă a preda unei clase de copii care nu vor să înveţe, înseamnă a păstra un loc special în inima ta pentru copiii care nu sunt ai tăi, înseamnă a înţelege toate frământările prin care trec cei aflaţi în dificultate.

A fi profesor înseamnă a avea inimă bună, dar şi dură uneori, înseamnă a juca câte o scenetă în fiecare oră cu alţi actori.

A fi profesor înseamnă a avea pe obraz o lacrimă: pentru bucuria şi mândria de a vedea cum un copil reuşeşte să rezolve şi cea mai mică sarcină; pentru singurătatea copiilor cărora le e greu să se adapteze; pentru compasiunea faţă de sentimentele părinţilor. Lacrima pe obraz vine din durerea de a nu putea ajunge la unii copii şi dezamăgirea pe care o simt ei; vine când profesorul a stat un an sau mai mulţi cu o clasă şi trebuie să-şi ia rămas bun de la acei copii şi să fie gata să întâmpine o nouă generaţie.

Cine poate să înţeleagă toate acestea, acela înseamnă că e profesor şi drumul lui, cu bucurii şi cu dezamăgiri, se va împleti cu destinul copiilor pe care îi va educa şi îi va pregăti pentru viaţă.

În mare parte, procesul de învăţământ este un proces în care creativitatea se regăseşte în toate componentele şi activităţile sale și care conferă școlii un rol decisiv în formarea omului. Misiunea școlii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de realitățile vieții sociale. Şcoala, stimulând creativitatea, asigură elevilor patru libertăţi de bază: libertatea de studiu şi pregătire, libertatea de explorare şi investigare, libertatea de exprimare şi libertatea de a fi ei înşişi.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *