ISSN 2734 -6943

ISSN-L 2734 - 6943



PERSONALITATEA. DEFINIRE ȘI CARACTERIZARE GENERALĂ

Educatoare DÎRLE DIANA MARIA

GPP „14 Mai” Satu Mare

Conceptul de personalitate implică atât existenţa omenească sub raport substanţial, spiritual cât şi ansamblul de valori produse istoric de omenire însuşite de om realizate în prezent şi proiectate în viitor. Ideea de personalitate are profunde rădăcini în istoria vieţii sociale şi culturale ale unui popor. De aceea pentru a-i preciza esenţa este necesar ca personalitatea să fie raportată la contextul concret istoric şi specific al vieţii sociale.    

Personalitatea se poate referi la un complex de atribute prin care un individ este fie integrat în cadrul unui grup cu aceleași caracteristici fie diferențiat. Personalitatea reflectă cel mai bine modul în care persoana se manifestă în diferite situații. Putem spune despre o persoană care reușește să obțină de cele mai multe ori ceea ce dorește că ,,are personalitatea unui învingător’’ Pe de altă parte modul în care cineva interacționează cu ceilalți ne poate da indicii despre tipul de personalitate ,,este o fire sociabilă, vorbește cu toată lumea este o persoană retrasă, nu afli prea ușor ce gândește’’

În literatura de specialitate găsim o serie de definiții ale personalității: G.W.Allport enumeră nu mai puțin de 50 de definiții, iar McClelland găsește peste 100 de definiri ale aceluiași termen. Personalitatea poate fi definită ca fiind un model al caracteristicilor de gândire, simțire și comportamente ce persistă peste timp și situație, de distincții ale unei persoane față de alta. Pe de altă parte personalitatea este: ,,acel element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează și o diferențiază de o altă persoană’’ (Sillamy, 1996, p .231) ca ,,ansamblul de trăsături morale și intelectuale, de însușiri și aptitudini sau defecte care caracterizează modul propriu de a fi al unei persoane, individualitatea ei comparativ cu alte persoane" .(Gorgos, 1989, p. 428)        

În cartea pshiopedagogia învățământului preșcolar de Colceriu Laura,personalitatea este descrisă ca ,,sistem deschis’’ fiind de altfel și rezultatul dezvoltării unitare prin procesul învățării și a însușirilor înăscute și dobândite sub influența mediului socio-cultural care asigură fiecărei individualități o adaptare originală dar și activă la mediul înconjurător. Astfel că ,,în strucura și dinamica personalității componentele acesteia interacționează unele cu altele, se organizează, se relaționează reciproc dând naștere unei structuri specifice.’’(Colceriu, 2008, p.47)

Personalitatea este descrisă și de către Popescu Neveanu ca ,,un sistem bio-psiho-socio-cultural format din organismul individual, structuri psihice, relații sociale în care este prins, mijloace culturale de care dispune. Omul este atât ființa naturală, cât și socială. La individ, determinările externe trec în autodeterminări, iar măsura autodeterminării este măsura proeminenței personalității.’’(Popescu-Neveanu, 1995, p.49) Prin urmare ea este ceacare ne determină stilul vieții, datorită ei suntem ceea ce suntem, ea ne determină să simțim ceea ce simțim, să facem ceea ce facem, să gândim cum gândim; aceasta la rândul ei  fiind constituită din temperament, caracter și aptitudini.

Temperamentul este considerat ca fiind unul dintre cele mai importante și definitorii subsisteme ale personalității care își pune totodată amprenta asupra tuturor celorlalte subsisteme și dimensiuni ale personalității. În general atât activitatea umană cât și cea profesională constituie activitatea de manifestare a întregii vieți pshice iar în sens larg această activitate pshică desemnează relația sau raportul dintre mediu și persoana umană. Rubinstein consideră că ,,activitatea umană este o interacțiune a subiectului cu lumea’’, (Rubinstein, 1995, p.121) iar N. Neveanueste de părere că ,,activitatea pshică se referă la totalitatea manifestărilor de conduită exterioare și mentale ale omului care conduc spre rezultate adaptative’’. (Popescu-Neveanu, 1995, p.111) Se știe că activitatea pshică reprezintă cadrul de existență și de formare a componentelor pshice având ca dimensiuni forța, energia, mobilitatea, profunzimea, complexitatea, ireversibilitatea, continuitatea, energia și stilul fiecărei persoane în parte atât la adulți cât și la copii. Așadar temperamentul exercită un puternic rol adaptativ atât cu privire la modul de raportare a omului la munca pe care o exercită zi de zi, cât și la semenii săi cu care intră în contact. Acesta se implică în trasarea conduitelor proprii omului, ajută la formarea unor opinii față de lume și de viață având un rol decisiv asupra vocației profesionale a omului.

 Din moment ce temperamentul reprezintă latura dinamico-energetică a personalității, caracterul se referă la elementele de conținut ale personalității pe baza cărora omul este evaluat din punct de vedere al valorii sociale. Chiar cuvântul caracter care vine din grecescul ,,character’’ se referă la o simțire înăuntrul omului care îi direcționează gândurile, gusturile, acțiunile, năzuințele și întreg comportamentul. Caracterul este de multe ori confundat cu temperamentul, se știe totuși că ne naștem cu temperamentul pe când caracterul ni-l formăm pe tot parcursul vieții. Această mare greșeală este făcută și de marii filosofi precum Platon care susține că ,,caracterul unui om se formează în generații și se transmite genetic’’. (Platon, 1578; apud. Branconnier, 2015, p. 206)

Caracterul este considerat ca ansamblul unitar de însuşiri psihice esenţiale şi stabile ale unei persoane care-şi pun amprenta pe felul său de a se comporta şi dobândesc o apreciere morală, pozitivă sau negativă. Altfel spus, caracterul este un ansamblu închegat de atitudini şi trăsături care determină un mod relativ stabil de orientare şi raportare a omului la ceilalţi oameni, la societate în ansamblu şi la sine însuşi. Pornind de la această definire, explicarea optimă a formării caracterului unui anumit om rezidă în analiza biografică (Thomas, Cosmovici, Zörgö; apud Branconnier, 2015), ținând seama de condițiile concrete, socio-economice și culturale în care s-a dezvoltat.

  Aptitudinile sunt cele care intră în relaţii cu toate celelalte componente ale vieţii psihice, cu întregul sistem al personalităţii şi cu celelalte subsisteme din cadrul personalităţii, fapt care se repercutează asupra performanţei. Toate succesele care se obţin în diverse domenii ale activităţii umane presupun existenţa într-un înalt grad de dezvoltare a mai multor aptitudini. Aptitudinile se pot compensa în mare măsură unele pe altele, absenţa uneia neputând constitui o piedică pentru desfăşurarea cu succes a unei activităţi sau a alteia. Unul şi acelaşi rezultat poate fi realizat prin mijloace diferite, prin punerea în funcţiune a unor procese psihice diferite.

Așadar orice om sănătos posedă posibilitatea de a-şi dezvolta multilateral aptitudinile. Nu există om care să nu fie înzestrat pentru ceva, să nu aibă nici o aptitudine, să nu poată obţine unele reuşite într-un domeniu de activitate sau altul. Ca atare aptitudinile nu sunt ereditare ci se dezvoltă și se constituie în cursul vieții individului.

BIBLIOGRAFIE:

  1. Branconner, A. (2015). Optimismul inteligent. București: Editura Trei;
  2. Branden, G.  (2009). Vindecarea spontană a credinței. București: Editura For You;
  3. Buchanan, G.M. &  Seligman, M. & Erlbaum L .(1995). Explanatory Style, Hillsdale, volum 29, p.251-253

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *